Caragiale a fost - nu o contesta nimeni, cel putin nu in mod deschis - un dramaturg foarte bun ("mare", conform cliseului), care insa nu a scris decat trei comedii si jumatate (Conu' Leonida... fiind o piesa de scurt-metraj) si o drama greu de reprezentat. Din acest motiv si din cauza faptului ca aproape orice director de scena cu pretentii sau orice actor cu veleitati regizorale "simte" ca trebuie sa monteze, la un moment dat, un spectacol Caragiale, ni s-au servit, sub palaria dramaturgului, cele mai ciudate "lecturi". Unele, curat prostii; altele, insa...
...chiar daca au avut, pe loc, aerul unor extravagante inutile, daca nu cumva al unor trasnai in toata regula, s-au dovedit, in timp, capabile nu doar sa reziste in amintirea privitorului (proba de foc, pentru orice act scenic), ci si sa deschida, macar partial, macar in intentie, perspective noi asupra autorului si a operei sale. Desigur, in acest punct opiniile comentatorilor pot lua directii divergente, caci nu toata lumea critica are aceleasi norme de judecata profesionala, aceleasi gusturi estetice si aceeasi sensibilitate omeneasca, drept care ceea ce lui X i se pare o capodopera mie mi se poate parea o tampenie fara margini - si invers. La urma urmei, cine e in masura sa decida ca Tocilescu are dreptate infatisandu-l pe Dandanache in chip de vampir (in Scrisoarea pierduta de la Nationalul bucurestean, acum circa sapte ani) si ca Anton Tauf nu are dreptate transformandu-l pe Spiridon intr-un soi de luptator de sumo, si maniac sexual pe deasupra (in Noaptea furtunoasa de la Teatrul Dramatic din Baia Mare, cam tot pe-atunci)? Si totusi... Si totusi delimitari se pot opera - si, cred eu, "operatia" e imperios necesara - intre viziune originala si facatura, intre postura inedita si im-postura. Criteriul de departajare, cum se spune in gimnastica, ramane, in ultima instanta, bunul-simt.
Cugetarile de mai sus mi-au fost starnite de un spectacol sosit in turneu la Bucuresti cu ocazia Festivalului Comediei Romanesti - FestCo, un spectacol mai vechi (a avut prima reprezentatie in ultima zi a anului 2005) si despre care auzisem tot felul de lucruri, cam toti vorbitorii limitandu-se insa la "gaselnita" regizorului in privinta distributiei. Este vorba despre O scrisoare pierduta, montata de Gabor Tompa la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj cu femei in rolurile masculine si cu un barbat in singurul rol feminin din piesa. Fireste, la prima vedere - si chiar la a doua, caci, personal, mi-a trebuit cam jumatate de ora pana sa depasesc iritarea provocata de ceea ce, initial, socotisem o bizarerie superflua - ideea pare nu doar socanta, ci de-a dreptul absurda. (De ce, nene Anghelache?) Chiar daca regizorul a explicat cu diverse prilejuri ca lumea politicienilor lui Caragiale, ca si lumea politicienilor de azi (zona spre care, de altfel, textul este "tras" discret), e una efeminata - emasculata, mai bine zis -, lipsita de forma, contur si diferente clare, a-i vedea pe scena pe faimosii Tipatescu si Pristanda, Trahanache si Catavencu, Farfuridi si Branzovenescu "incarnati" de actrite, plus un Cetatean turmentat multiplu, jucat de patru fete, si o Zoe in forma masculina devine o provocare careia nu e usor sa-i faci fata cu seninatate. Cu atat mai mult cu cat decorul lui T. Th. Ciupe, de impecabila acuratete, (de)plaseaza actiunea intr-o... toaleta publica - "semn", dupa parerea mea, de excesiv didacticism. Fiindca, de-altminteri, spectacolul lui Tompa este esentialmente un spectacol didactic: moral, moralist si moralizator. Pentru regizor, conflictul piesei nu este o vesela ciocnire intre personaje comic-venale, comic-ticaloase, comic-iresponsabile, ci o inclestare intre indivizi a caror venalitate, ticalosie si iresponsabilitate se manifesta, prin exagerare, comic, dar ascund, in fond, o uriasa tristete si, mai cu seama, o uriasa disperare - tristetea noastra, disperarea noastra, de care, insa, noi nu suntem constienti. Nu mai suntem. Nu mai putem fi. Am uitat sa fim. Am fost, oare, vreodata? In felul acesta, spectacolul atinge miezul adanc al umorului caragialian, dar si miezul adanc al unei realitati pe care, desi o vedem tot timpul in jur, am ajuns sa o ignoram, inconstienti - sau nepasatori - fata de pericolul ce zace in ea. Marele merit al lui Tompa e ca ne aminteste aceste lucruri grave pastrand nealterat hazul textului (gratie, am aflat, si unei foarte bune traduceri in maghiara, datorata lui Attila Seprodi Kiss), orchestrand cu umor intamplarile faimoasei istorii cu scrisoarea ratacita si indrumand cu precizie distributia catre un joc vioi, spumos, deloc crispat. Iar aceasta distributie este, trebuie sa o spun raspicat, absolut impecabila; daca stiam, pana acum, ca la Teatrul Maghiar din Cluj exista actori foarte buni, am descoperit aici, din plin, si excelenta componentei feminine a ansamblului. Nu pot analiza individual fiecare evolutie; voi spune doar ca Tunde Skovran (Tipatescu), Andrea Kali (Trahanache), Hilda Peter (proaspat transferata de la Sfantu Gheorghe si inlocuind-o, in Catavencu, pe titulara Imola Kezdi), Melinda M. Kantor (Dandanache), Jalia Lacz? (Pristanda), Kati Panek (Farfuridi), Csilla Albert (Branzovenescu), Emoke Boldizsar (Cetateanul turmentat "vorbitor"), dar si, in roluri episodice, Jalia Albert, Andrea Vindis, Edina M. Fodor, Eniko Gyorgyjakab, precum si numeroasa figuratie, tot feminina, ofera un recital colectiv impresionant prin eleganta cu care, ramanand ele insele, se transforma fara efort aparent in... contrariul lor. Singur printre atatea femei (desi "sprijinit", intr-un mic rol, de baietasul Bence Manioki), Miklos Bacs se evidentiaza, in Zoe, printr-o creatie, cum se spune, de palmares - pentru care, de altfel, a si primit premiu la FestCo.
Un Caragiale, pe scurt, violent "altfel" si violent autentic, dar si (inclusiv cu titlu de satisfactie personala) un Tompa redescoperit ca artist de forta. Sau adevarat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
