Andrea Calogero Camilleri (născut în 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet în tinereţe, apoi regizor de teatru, scenarist şi producător de radio şi televiziune, a început să scrie romane poliţiste după patruzeci de ani. Este considerat un nume de referinţă al romanului poliţist, cel mai bun scriitor italian al genului. Deşi a publicat primul volum în 1978, a cunoscut consacrarea abia cincisprezece ani mai târziu, cu „Forma apei”, primul roman din seria Comisarul Montalbano. Un comisar numit astfel – o recunoaşte autorul – în onoarea scriitorului spaniol Manuel Vazquez Montalban. În scurt timp, Montalbano a devenit celebru, atât de popular încât Camilleri n-a mai renunţat la el. Ba mai mult, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredinţeze editorului său, cu indicaţia de a fi închisă într-un seif şi publicată abia după moartea autorului. În onoarea sa, oraşul natal Porto Empedocle, care stă la baza localităţii fictive Vigata, unde Montalbano îşi desfăşoară activitatea, şi-a schimbat denumirea în Vigata. E foarte posibil ca o parte a succesului lui Camilleri să se explice şi prin serialele de televiziune realizate după unele dintre romanele sale.
Seria Montalabano cuprinde peste douăzeci de titluri. Editura Nemira a publicat cinci dintre acestea, în anii din urmă, iar în a doua parte a lui 2014 le-a republicat în colecţia Suspans. Ele sunt, în ordine, Forma apei, Câinele de teracotă, Hoţul de merinde, Sunetul viorii şi Excursie la Tindari. Despre ele vom vorbi în cele ce urmează.
Acţiunea tuturor se petrece în Sicilia, într-un orăşel imaginar, numit Vigata şi în regiunea înconjurătoare. Montalbano e un comisar de modă veche, apreciat de unii dintre şefii săi, dispreţuit de alţii, care-l socotesc un „învechit”. E atât de îndrăgostit de meserie şi de aceste locuri, încât refuză cu obstinaţie orice încercare de a fi avansat (şi, automat, transferat în altă parte). De fapt, îşi iubeşte atât de mult echipa, că nu vrea să se despartă de ea – „gaşca sa de mafioţi”, cum e botezată, e în realitate „o echipă unită, compactă, cu un mecanism bine uns, în cadrul căreia fiecare activitate de rutină avea rostul şi personalitatea sa (...) În altă parte n-ar mai fi fost capabil să construiască o asemenea echipă”, iar părăsirea ei o concepea ca pe o trădare.
Din cele cinci cărţi devorate una după alta, lumea insulei apare vie în faţa cititorului, cu arşiţa zilelor însorite, cu pământul arid, criza economică, obiceiurile culinare, oamenii încăpăţânaţi, speriaţi de Mafia. Surprinzător, lumea Mafiei nu apare decât într-unul dintre romane („Excursie la Tindari”) şi încă şi atunci tangenţial, dar rămâne în fundal, se vorbeşte doar despre ea, oamenii se feresc să aibă contact cu membrii organizaţiei, iar scriitorul însuşi pare să insiste să ne convingă de faptul că există o viaţă aparte şi în afara Mafiei. Dar apar toate problemele actuale ale Siciliei şi, concomitent, ale Italiei. Personajele sunt aceleaşi de la roman la roman, în centrul lor aflându-se comisarul, oamenii comisariatului, cei cu care relaţionează Montalbano. Caracterele sunt foarte bine conturate şi rămân în memorie. Surprinzător la început, limbajul este unul popular, presărat cu multe expresii dialectale siciliene – ceea ce sigur a făcut ca traducerea să fie anevoioasă. Emanuel Botezatu s-a achitat remarcabil de îndatorirea sa şi pentru izbândă merită felicitat.
Camilleri îşi priveşte personajele şi implicit acţiunile lor fără îndârjire, cu un zâmbet, cu umor, sunt numeroase scene de-a dreptul comice. În toate romanele seriei se întâmplă o crimă, în chiar zilele noastre sau mai îndepărtată în timp (ca în „Câinele de teracotă”), pe care comisarul, în ciuda opreliştilor, reuşeşte s-o dezlege. Montalbano este un personaj între două vârste, pentru care profesia se află pe primul plan, zi şi noapte. E singur, dar are o iubită care locuieşte la Milano şi ia din când în când avionul să-l vadă şi să petreacă o noapte cu el. Inteligent, citit, Montalbano dezleagă enigme, reuşeşte să dea de capătul unor crime interpretând simboluri, uneori arhaice.
Autorul însuşi îşi explică eroul:„Capacitatea de investigator a lui Montalbano este dată de structura sa mentală particulară: un fapt oarecare, care poate nu are nicio legătură cu investigaţia pe care o desfăşoară, provoacă raporturi şi legături fulgerătoare, un fel de reacţie în lanţ care îl poartă pe drumul cel bun.(...) În esenţă, în ceea ce-l priveşte pe Montalbano, adevărul este că eu ocup un spaţiu gol, care nu exista în Italia până acum, adică literatura de consum / divertisment, dar de calitate.”
În „Forma apei”, aşa cum apa ia forma vasului în care este turnată, la fel şi mobilul morţii inginerului Luparello pare că se prelinge de-a lungul unor retorte alambicate – toate conducând spre mediul de afaceri şi politico-mafiot al Siciliei. Aceasta este forma. Substanţa însă (vinovatul, adevăratul mobil sau circumstanţele crimei) se află altundeva, într-o lume guvernată de cutume străvechi, refractară la prezent. În „Câinele de teracotă”, doi tineri sunt descoperiţi morţi într-o peşteră, îmbrăţişaţi şi păziţi de un uriaş câine de teracotă. Dar sunt acolo de 50 de ani.
În „Hoţul de merinde” toată acţiunea e construită pe scheletul activităţilor serviciilor secrete care monitorizează traficul de arme. În „Sunetul viorii”, surpriza vine abia spre final – declanşatorul întregii acţiuni, încheiate cu o crimă, e o vioară Guarnieri pe care o fură un împătimit jucător la noroc. În „Excursie la Tindari”, în spatele crimelor se află traficul de organe. Dar în absolut toate romanele, până să ajungem la această esenţă, e o încrengătură de fapte care ţin cititorul cu sufletul la gură, o acţiune trepidantă şi plină de surprize, nimic din ce se dezvăluie la sfârşit nefiind bănuit în prima parte.
În sfârşit, mai există un motiv pentru care Andrea Camilleri mi se pare un scriitor extraodinar. Tot ce se petrece în jurul nostru poate fi spus într-o poveste, dar cred de foarte multă vreme (am mai declarat-o) că genul în care poveştile pot fi cu adevărat copleşitoare, acaparante, e genul poliţist. Într-un roman poliţist, poţi face frescă socială, dar şi psihologie, poţi să ai şi umor, poţi să incluzi absolut toate celelalte genuri de literatură. Mai mult, aproape toate marile opere literare ale lumii au avut un filon poliţist. Am fost uimit să aflu că Andrea Camilleri gândeşte cam la fel. În „Sunetul viorii” el vorbeşte la un moment dat despre o intrigă poliţistă ca la carte. Un oareşcine ajunge, după multe aventuri, căpetenia unei cetăţi. La scurt timp, supuşii săi sunt cuprinşi, unul după altul, de o boală necunoscută, un fel de ciumă. Căpetenia se pune pe investigat, ca să afle cauza maladiei. Caută-n dreapta, caută-n stânga şi până la urmă descoperă că rădăcina răului e chiar el şi se autopedepseşte. Vi-l amintiţi pe Oedip?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
