Viaţa lui Luchino se consuma între orele de şcoală şi şevaletul instalat în camera lui Tuţi, înaltă, uşor boltită, cu stucatură veche şi ferestre largi, care primea lumină mai tot timpul zilei. De când murise Tuţi rămăsese singur, adică doar cu Gelsomina, dacă ar fi să o luăm în socoteală. Era profesorul cel mai iubit din şcoală şi asta nu datorită cine ştie căror însuşiri de pedagog, ci pentru că era prietenos cu puştii şi nu obişnuia să lase corigenţi, iar primăvara, când sta să înflorească liliacul, îşi lua elevii pe dealul Gorăneasa şi îi punea să deseneze priveliştea oraşului sub soarele de dimineaţă.
Tuţi murise ca o proastă. Îi venea greu să o judece aşa pe maică-sa, dar asta era realitatea: ieşise în rochiţă pe un ger cumplit ca să rânească zăpada de pe treptele din faţă şi contractase o pneumonie. Acum, că se dusese, trebuia să se descurce singur. Faptul că nu se pricepea să facă mai nimic constituia un handicap considerabil – infirmitatea progeniturilor crescute sub fustele bunicii. Se trăgea dintr-o familie de remarcabili artişti italieni şi vâna creativă a spiţei se degradase generaţie cu generaţie, iar lui îi revenise ignobila povară să închidă ciclul. Toţi prietenii care îl vizitau cădeau în admiraţia galeriei de tablouri rămase de la taică-său, dar mai ales de la bunicul Gerardini, care fusese un apropiat al lui Kandinsky şi Maillol.
De aici, din faptul că maică-sa îl lăsase singur, i se trage oploşirea în locuinţa sa a Gelsominei. Să fie clar de la început: pe fată o chema Frusina, nume imposibil pentru un om ca el, trăit în lumea artei, aşa că s-a decis să o reboteze după un personaj din comediile renascentiste. Avea nevoie de cineva pentru menaj şi doamna Ilenuţa Ocoleanu i-o recomandase pe Frusina. Fusese o idee fericită. Iar dacă prin oraş se vântura povestea că Luchino, profesorul acela de desen cam ţăcănit, îşi adusese în casă o amantă din lumea proastă a mahalalei, poate să fi fost ceva adevărat din vorba asta. Ceea ce e sigur, însă, e că profesorul îşi luase grija pieţei, a gătitului şi a celorlalte trebuinţe casnice. Fătuca asta dezgheţată era o binecuvântare, ştia să facă totul, fără mofturi.
Luchino era un vânător pasionat. Mergea cu taică‑său la vânătoare încă din anii de liceu şi niciodată nu fusese mai fericit decât în vremea când străbătea coclaurile din vecinătate după iepuri, căprioare şi uneori mistreţi. Mai toate camerele expuneau trofee rare, de o inestimabilă valoare. Numai că Benito fugise în Italia imediat după schimbarea macazului politic şi îi lăsase singuri, pe Tuţi şi pe el, şi noua cârmuire îi confiscase puştile atât de preţioase moştenite de la bunicul Aldo Girardini şi împreună cu ele permisul de portarmă şi din frumoasa aventură cinegetică nu rămăsese decât cu Pellegrini, bătrânul braque du Bourbonnais, care dormea mai toată ziua, obosit de ani, pe canapeaua biedermeier din salon. Adesea se gândea ce tristă îi va fi viaţa când, întorcându-se după-amiaza de la şcoală, nu-i va mai ieşi în întâmpinare Pelle cu veselia lui cretină de câine credincios şi vânător hârşit în lupte curajoase cu sălbăticiunile.
De când pândacii Comitetului îl privaseră de dreptul legitim de a vâna, a încercat să înlocuiască vechea pasiune cu pescuitul, substituent minor, neîndoielnic, dar singurul care ar fi putut să-i satisfacă nevoia de evaziune din monotonia zilelor sărace în întâmplări. După o vreme, însă, a înţeles deşertăciunea acestui mariaj de compromis şi a renunţat să mai arunce undiţa în valurile tulburi ale Hinţei, în schimb îşi lua cu el o mapă de desen, trecea pe malul celălalt al râului, într-un decor solemn şi fastuos, şi se distra schiţând mişcările amăgitoare ale apei, acele jocuri inefabile, misterioase de lumini şi umbre abia perceptibile.
Îşi amintea adesea de vernisajul de acum doi ani, la Clubul Intelectualilor, unde avusese un succes neaşteptat: vânduse aproape jumătate din piesele expuse – uleiuri, guaşe şi câteva desene în cărbune – şi viaţa părea să i se aştearnă înainte ca un covor regal, numai că lucrurile, nu după multă vreme, o luaseră cu totul razna. O primă lovitură venise din partea Gazetei tinerilor progresişti care a publicat un text fetid, cum că pictura lui extravagantă e aservită artei occidentale putrefacte, şi considera că asemenea lucrări sunt nu numai o ofensă adusă bunei cuviinţe, dar şi dăunătoare tinerelor vlăstare ce cresc sub zodia fertilă a dictaturii proletariatului. Articolul, semnat de o muncitoare de la Fabrica de marmeladă Dobrotescu, făcea, în plus, aluzii insidioase la familia sa de venetici care se pripăşiseră în ţară ca să se chivernisească pe seama celor ce muncesc şi să batjocorească arta neaoşă, creată pe meleagurile noastre sfinte.
Pe urmă au început să vină vizitele, la ore dintre cele mai nepotrivite. Îl agasau îngrozitor, dar nu li se putea sustrage. Căpitanul, îmbrăcat civil, afişa o mină inocentă, de adolescent imberb. Îl cunoştea, cu câţiva ani în urmă trebăluia la cizmăria de pe Strada Adâncata. Îl interesa dacă mai are veşti de la Benito Gerardini. Nu, nu avea. După plecare, primise o cartolină din Palermo şi alta din Messina, dar de atunci trecuse multă vreme, nu mai ştia nimic despre bătrân. Aprecia la poliţist bunăvoinţa şi tonul familiar cu care i se adresa. Ce pitulicea mă-sii nu pictezi şi tu, acolo, figuri de oţelari vânjoşi, cu fruntea luminată de patosul elanului muncitoresc? De ce nu mergi în fabrică? zicea. Găseşti în secţii motive de inspiraţie cu ghiotura. Încearcă să pătrunzi în lumea asta plină de vitalitate, de optimism şi vei vedea ce lucruri minunate or să-ţi iasă.
Silinţa lui Didu, emoţionantă în felul ei, de a-l converti la o pictură sănătoasă, ancorată în noile realităţi din ţară, pornea din sincera convingere a acestuia că arta emană din popor şi se adresează celor mulţi. N-avea niciun motiv să-l contrazică. Nici n-ar fi fost recomandabil. În relaţiile cu băieţii ăştia trebuie să fii prudent, să mergi pe poante. Chiar şi aşa, atent şi grijuliu cum se purta cu forurile, demersul de a deschide o nouă expoziţie în sala de recepţii a Prefecturii, o expoziţie cu lucrări recente, executate într-o manieră deschisă mai degrabă spre abstract, a eşuat în urma referatului comisiei pentru artă a Comitetului.
În zilele acelea de derută, s-a nimerit să o întâlnească în foaierul cinematografului pe Marinela, o fată zdravănă cu care cochetase romantic şi stângaci pe când era elev la „Carol”. După spectacol, a invitat-o hai să bem o bere la „Sinbad Marinarul”, a comandat un coniac, pentru că fata detesta nenorocita asta de bere alutană care duhneşte a apă sulfuroasă, şi Marinela s-a apucat să-i povestească despre necazurile ei în căsnicie, că Bibi, după ce a fost exoflisit de la catedră, a început să bea şi îşi petrece toată vremea prin casele unor mătuşi cu care joacă poker şi fac prognoze despre sosirea americanilor. Şi tot sporovăind aşa, i‑a spus ai o grămadă de talent Luchino, ce-ar fi să te oferi să-i faci portretul unchiului Zenovie care a căzut la asediul Odessei, ai face-o fericită pe tante Marietta şi ai câştiga o groază de parale.
Aşa a început imprevizibila campanie a portretelor, ce l-a purtat pe Luchi prin casele mai multor doamne ai căror soţi căzuseră pe front sau părăsiseră oraşul dintr-o prudenţă bine întemeiată. Îl însoţea în această întreprindere şi Marinela care îl prezenta distinselor cucoane, se tolăneau pe canapele şi fotolii, fumau şi beau cafele şi amfitrioanele îşi exprimau fără fasoane bucuria pentru iniţiativa fericită a tânărului profesor de desen care dorea să se dedice acestei pioase întreprinderi. Din păcate, în lipsa răposaţilor era silit să folosească fotografiile acestora, deşi, în principiu, îi repugna ideea de a picta după fotografie.
Lucrul mergea destul de bine, picta la pas, în stilul iconarilor la care rutina prevalează asupra imaginaţiei creative, deja executase câteva portrete ce împodobeau acum pereţii nobilelor case în care fusese invitat şi doamnele, încântate de micuţul lor artist miraculos, nu pridideau cu laudele, îl răsfăţau cu mici cadouri graţioase şi îl invitau la five o’clock-uri sau la un poker sau un vist, oferte pe care le refuza politicos. Şi într-o seară, când lucra de zor, s-a pomenit din nou cu Didu. Venise cu un tip ceva mai vârstnic, care s-a recomandat Mandache. Au început prin a-l mustra că în loc să-l preocupe oamenii cinstiţi şi harnici şi devotaţi poporului, îşi pierde vremea cu portretele unor ciocoi îmbogăţiţi pe seama celor ce muncesc, care au făcut atâta rău oraşului. De pildă Bazaca ăsta, pe când era primar, a ordonat să fie expulzaţi din Alutela trei fii ai clasei muncitoare care duceau cuvântul temeinic al partidului în rândul semenilor de la Fabrica de pielărie. Omului ăstuia, care a fugit din târg pentru a se sustrage judecăţii drepte a poporului, tocmai acestui vrăjmaş al oamenilor muncii s-a învrednicit să-i zugrăvească el portretul.
I-au mai făcut şi alte observaţii, în legătură cu rolul social al artei, cu caracterul ei partinic, combativ, i-au amintit de taică-său, care slujise dictatura antonesciană prin funcţia sa de arhitect al Primăriei, şi de bunicu-său, care fondase Clubul Intelectualilor, acea speluncă de bogătani cu fumuri, de terchea-berchea ce-şi risipeau averea prin şantanurile şi casele de toleranţă din Paris, şi au trecut la ameninţări directe, cum că partidul n-are nevoie de profesori ce slugăresc la curtea foştilor stăpâni.
Luchino şi-a amintit de seara friguroasă când l-a condus pe taică-său la gară. Benito arăta superb în scurta lui vărgată comandată la Milano, părea cu zece ani mai tânăr. Erau atât de aproape unul de celălalt şi totuşi îi despărţea o lume. Nu vii cu mine? l-a întrebat bătrânul cu vocea sugrumată. Privirea i se umezise. A fost momentul unic, providenţial, în care ar fi putut să plece, tot aşa de bine cum putea să şi rămână. La ce bun, însă, să se mai gândească la plecare când totul părea să fie scris în cartea vieţii?
În clipele când trenul s-a rupt din inerţie şi s-a desprins uşor de lumea Alutelei, dispărând în punctul unde începe Fabrica de pielărie, a înţeles că alesese lozul necâştigător, de altminteri singurul care-i stătea la îndemână.
Constantin Mateescu, Tablouri dintr-o expoziţie sau Naşterea unei ficţiuni - în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
