Editura clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă a pregătit pentru tipar cel de-al doilea volum al lucrării „La Transylvanie et ses habitants” opera cea mai importantă a lui Auguste de Gérando, apărută în 1845 la Paris. Povestea realizării sale este neobişnuită. În vara lui 1840, proaspăt căsătorit cu fata contelui ungur Imre Teleki de Szék (posesorul unui palat existent şi azi la Satulung, judeţul Satu Mare), Auguste de Gérando, tânăr intelectual francez, cu mamă italiancă, începe un voiaj prin localităţi transilvane care se materializează într-un adevărat jurnal de călătorie. Cartea este adesea citată şi comentată în lucrările de specialitate din spaţiul european, fiind comparată cu Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir. Volumul oferă o imagine obiectivă asupra comunităţilor etnice din acel moment din Transilvania: români, unguri, saşi, secui, evrei, armeni, fiind o sursă istorică preţioasă cu privire la lumea şi atmosfera Transilvaniei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cartea apare în colecţia „Biblioteca Valorilor Transilvane”, coordonată de acad. Ioan-Aurel Pop.
Vă prezentăm în avanpremieră un fragment despre oraşul Sibiu, văzut de un francez cu aproape 200 de ani în urmă. Subtitlurile aparţin redacţiei
A doua capitală a Transilvaniei
Sibiul este capitala saşilor. Referitor la fondarea lui, se prezintă aceeaşi poveste ca şi cea spusă cu privire la Cartagina; iar o fântână numită Puţul Porcarului (Disznó pásztor kútja) reaminteşte îndemânarea păstorului care a ridicat primele colibe pe pământul pe care îl putea acoperi pielea unui bou. Sibiul îşi ia numele de la un neamţ chemat Hermann, venit de la Nürnberg în Ungaria, alături de Gisela de Bavaria, soţia Sfântului Ştefan, a cărei ultimă descendentă a murit, acum câteva luni, săracă şi uitată. Hermann a extins satul care a purtat mai întâi numele de Hermannsdorf, şi şi-a atras în acest loc compatrioţii. Treptat, oraşul a crescut în importanţă şi a devenit cea mai fortificată aşezare a Transilvaniei. La Sibiu se refugiau înalţii funcţionari ai provinciei în vremuri de restrişte. Maria Tereza a vrut ca Dieta să fie convocată de acum înainte aici, pentru că zidurile sale bune îl făceau un loc sigur. Sibiul a avut meritul de a rezista la toate atacurile turcilor: ei nu l-au cucerit niciodată. Uimiţi de cantitatea de clădiri acoperite cu ţiglă pe care o conţinea acest oraş (ceea ce pe atunci nu era ceva obişnuit), ei l-au denumit Oraşul Roşu.
Cu toate acestea, războaiele civile, care pustiau continuu Transilvania, nu au cruţat deloc Sibiul. În 1610, această aşezare şi-a deschis porţile pentru principele Gabriel Báthory, care a tratat-o ca pe un oraş luat cu asalt. Îndemnat de sfaturile lui János Imrefi, preşedintele Dietei, şi sub pretext că locuitorii refuzaseră să îl primească pe Andrei Báthory, unchiul său, cardinal şi principe al Transilvaniei, care fusese învins în faţa Sibiului, el a pus să i se înmâneze cheile oraşului, a ordonat ca toate armele să fie aduse în piaţa publică, a pretins dări excesive, i-a încătuşat pe magistraţi, a izgonit un mare număr de locuitori, cărora le-a reţinut soţiile şi a predat oraşul trupelor sale. După o jumătate de secol, în 1660, Sibiul a fost asediat de Gheorghe Rakóczi al IIl-lea. Acest curajos căpitan, deşi fusese deposedat de Principatul Transilvaniei de către marele sultan, căruia îi încălcase ordinele, a căutat să-şi păstreze puterea, după cum am văzut, apărându-şi drepturile cu arma în mână. El a luptat împotriva succesorilor pe care turcii i i-au stabilit, susţinut de un mare număr dintre foştii săi supuşi. Barcsai, numit principe de către Mustafa Paşa, se baricadase în Sibiu. Rákóczi a venit să-l asedieze acolo la începutul iernii. Turcii aduseseră în aşezare câteva sute de spahii şi de ieniceri, care au fost primiţi ca nişte prieteni. Câţiva magnaţi din partida lui Barcsai au apărat de asemenea oraşul. Printre aceştia se număra şi tânărul conte Nicolae Bethlen, căruia îi datorăm nişte memorii privind istoria Transilvaniei, scrise de el însuşi în franceză. Rákóczi nu a avut artilerie grea; el nu putea să străpungă fortificaţiile. Asediaţii au suferit de foamete; dar erau încurajaţi de promisiunea lui Ali, paşa Timişoarei, şi a împăratului Germaniei, care le-au promis ajutoare. Un ungur, János Ormandi, a pătruns în oraş împreună cu un tovarăş, deghizat în ţăran şi purtând scrisorile împăratului. Tovarăşul lui, ca să traverseze liniile inamice, a uns răspunsul cu ceară de Spania şi la înghiţit. Însuşi contele Bethlen s-a hazardat să iasă noaptea, sub o deghizare; dar, deşi păruse că o face într-un scop de utilitate publică, el nu fusese împins decât de dorinţa de a merge să ducă în afară nişte tandre consolări. Iarna trecea, iar oraşul încă rezista. Atunci când s-au topit zăpezile, Ahmet, paşa de la Buda, a traversat Ungaria şi a venit să ameninţe mai multe castele ocupate de trupele lui Rákóczi. Gheorghe al II-lea a mărşăluit în întâmpinarea lui şi a fost ucis, căzând cu vitejie la Gilău.
Bruckenthal, muzeul şi biblioteca
Aceste vremuri sunt deja departe de noi. Azi locuitorii Sibiului distrug zidurile care constituiau mândria lor, pentru că ele sufocă oraşul. Porţile fortificate pe sub care trebuie să treci sunt ciuruite de gloanţe. Ele vor fi în curând dărâmate. Deasupra uneia dintre aceste porţi se citea odinioară o inscripţie romană; piatra pe care aceasta fusese gravată a dispărut; neîndoielnic că ea fusese găsită prin împrejurimi. Partea de jos a oraşului este formată din mici străduţe sinuoase, întretăiate de scări abrupte şi strâmte, şi flancate de case cu fronton. Mai multe edificii şi câteva hoteluri în stilul lui Ludovic al XV-lea decorează oraşul de sus, care duce spre promenade încântătoare. Biserica luterană merită să fie văzută. Acolo există singurele vitralii care s-au păstrat în Transilvania. O crucificare pictată pe perete este remarcabilă deopotrivă prin vechimea sa, cât şi prin calitatea neaşteptată a lucrăturii. Reparaţiile care au trebuit să fie făcute i-au răpit bisericii mult din caracterul său gotic, dar nu l-au şters în întregime. Ea este pavată cu morminte curioase; peste câteva lespezi sunt suprapuse statui culcate. În timp ce mă aflam la Sibiu, unul dintre morminte se afundase: era cel al unui comite al saşilor, mort cu trei secole înainte, în 1542. I se vedeau hainele de mătase şi de aur, pe care le-am fi estimat a fi mai moderne.
Baronul Bruckenthal, guvernator al Transilvaniei sub Maria Tereza, a creat un muzeu şi o bibliotecă, pe care le-a lăsat moştenire, alături de un fond de 36 de mii de florini, urmaşilor săi, cu condiţia ca publicul sibian să se bucure de ele. Biblioteca cuprinde circa optsprezece mii de volume, şi creşte de la an la an. Se remarcă în cadrul ei mai multe manuscrise, printre altele şi cel de la Nürnberg, pe care magistraţii Sibiului depuneau jurământul atunci când îşi preluau funcţia. Un alt manuscris, dintre cele mai frumoase care există, este superb decorat cu imagini: este o carte a orelor. În muzeu se găsesc câteva originale şi cópii de calitate. Nu trebuie să ne aşteptăm la o galerie bogată şi numeroasă; totuşi, această colecţie este mai frumoasă decât sunt de obicei cele ale marilor seniori care îşi consacră cu nobleţe averea pentru a onora artele. Vedem aici portretele principilor naţionali. Muzeul este îmbogăţit de o colecţie foarte interesantă de antichităţi descoperite în Transilvania. Unul din basoreliefurile mitraice care se găsesc aici a fost descris în studiul d-lui Lajard la Institut. Mai multe statuete de bronz sunt de o rară perfecţiune. Au fost de asemenea reunite numeroase eşantioane ale bogăţiilor mineralogice ale ţării. Aurul se vede aici sub toate formele, în foiţă, în pudră, cristalizat, ca o spumă, singur sau sudat de rocă. Alte metale şi pietrele mai mult sau mai puţin preţioase pe care le produce Transilvania sunt deopotrivă adunate aici: cu o privire îţi poţi face o idee asupra bogăţiilor pe care natura le-a împărţit cu dărnicie acestei regiuni. Mai sunt aici de văzut şi o colecţie de arme şi mai ales un cabinet de medalii despre care se spune că este neobişnuit. Din nefericire, el nu este deschis decât atunci când proprietarul actual se găseşte în Sibiu. Această condiţie nefiind bănuită de către călători, puţini dintre ei au putut să-l viziteze.
Un orfelinat a fost fondat de către Maria Tereza la Sibiu; copiii de aici sunt crescuţi cu toţii în religia catolică. Acest oraş este sediul trezoreriei şi al mai multor alte administraţii. Episcopul ortodox îşi are reşedinţa aici, la fel şi comandantul general al trupelor austriece ale provinciei. Magnaţii transilvăneni preferă să stea la Cluj. Sibiul nu prea este locuit decât de către saşi... Sibiul are un teatru german, care este deschis peste vară şi care aminteşte de teatrele din oraşele noastre de provincie; iarna actorii se duc la Braşov. Per total, această a doua capitală a Transilvaniei nu este un loc de sejur la fel de agreabil, nici mai ales la fel de vesel ca şi Clujul, rivalul ei; dar ea are un aer mai important. Se întâlnesc aici câteva fabrici bune şi domneşte o oarecare activitate comercială. Ea are mai mult avantajul de a fi situată într-o regiune frumoasă. Munţi înalţi se ridică la orizont.
Cum se vorbeşte franceza la Cisnădie...
Aproape de oraş, câmpurile prezintă un aspect plăcut. Există aici mai ales o livadă de cireşi, care oferă o promenadă unică la vremea înfloririi. Fructele locului sunt renumite. Această livadă se află în apropiere de satul Cisnădie, care, pentru Transilvania, prezintă trăsătura remarcabilă că nu este locuit decât de către producători. Cei trei mii de ţărani care trăiesc aici confecţionează un fel de postav alb foarte gros, din care se exportă în fiecare an în valoare de un milion de franci. Un sul de stofă de treizeci de coţi de Viena (aproximativ douăzeci de metri) costă o sută de florini. Acest postav este căutat în toată Ungaria; se vinde chiar şi mai departe. Fiecare familie deţine războaie de ţesut care sunt mereu în mişcare, căci toţi locuitorii se consacră acestei fabricări. Se recunoaşte de la prima privire că ţăranii din Cisnădie au o industrie specială. Casele satului sunt mari, înalte, bine construite, şi par că aparţin mai degrabă suburbiei unui mare oraş. Bărbaţii pe care i-am văzut ieşind de la biserică erau toţi foarte bine îmbrăcaţi. Purtau pantaloni ungureşti şi cizme înalte, un ilic de piele şi un mantou de postav alb cu broderii roşii, cu un guler pătrat pe spate şi două mâneci lungi, fluturânde. Femeile erau coafate cu o maramă albă, iar tinerele fete, după obiceiul săsesc, cu un şakó de catifea neagră.
Prietenii noştri din Sibiu, neştiind prea bine la cine să ne trimită în acest sat, ne recomandaseră să-l căutăm la întâmplare pe farmacist, ca fiind personajul cel mai important al locului. Am fost nu puţin mirat să îl văd răspunzând în franceză discursului german pe care m-am străduit la început să il adresez. Deşi am avut adesea, în Transilvania, surpriza foarte agreabilă de a auzi cuvinte franceze acolo unde nu aveam niciun drept să sper la ele, mărturisesc că mai ales în acel moment nu m-am aşteptat să îmi vorbesc limba. Am mers să-l văd, împreună cu ghidul nostru improvizat, pe unul dintre principalii locuitori din Cisnădie, pe nume Peter Mathias, care a explicat în faţa mea, deşi poate puţin fără tragere de inimă, fabricarea foarte simplă a postavului. Acest bărbat avea un aer de demnitate pe care ţăranii unguri ştiu să îl adopte foarte bine, dat pe care cei din neamul german nu îl au de obicei. Era înalt, avea o frunte lată şi ochi binevoitori care dădeau un aer deschis fizionomiei sale. Totul la el respira o îndestulare obţinută în mod cinstit. Nu părea să ducă lipsă de nimic; şi dacă nu se zăreau obiecte de lux, cel puţin se vedea că ştiuse să se înconjoare cu ceea ce îi putea face viaţa plăcută. Remarcasem la alţi săteni bogaţi, unguri şi români, că urmăreau armele frumoase şi îşi tapisau camerele cu acestea. Sasul este paşnic din fire: nu existau aici nici săbii, nici puşti. În schimb, două tablouri erau agăţate pe pereţi. Era portretul lui Mathias într-un ilic de piele; apoi cel al soţiei sale, de asemenea îmbrăcată ca o ţărancă. Nu ştiu ce pictor german în trecere prin Cisnădie îi pusese să pozeze. Portretele de agricultori în veşmintele de duminică, în haine albastre cu nasturi galbeni, care vă urmăresc peste tot, mi-au revenit în minte, şi sunt recunoscător acestor doi oameni cumsecade că s-au lăsat pictaţi în costumul lor antic şi venerabil.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Traducere din limba franceză deLaurenţiu Malomfălean şi Marius Mitrache
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
