Venit pe meleagurile Bucurestilor, pe Ulysse l-a apucat o foame grozava. A gasit un birt in aer liber, cu o terasa si un gratar pe care sfaraia carnea.
"Impins de o nefericita curiozitate - povesteste Ulysse -, am vrut sa gust din aceasta friptura necunoscuta. Manat de curaj si plin de hotarare, mi-am infipt dintii in carnea fierbinte, dar dupa ce-am muscat zdravan, mi-a fost imposibil sa-i mai scot. Ii invidiam pe naufragiatii care mancau talpile de la incaltaminte...".
Cam asa arata friptura pe care a servit-o Ulysse de Marsillac, profesor si ziarist francez poposit pe malurile Dambovitei in 1852.
In ciuda senzatiei provocate de intalnirea cu friptura, lui Ulysse i-a placut la Bucuresti, pe care l-a descris in aceleasi culori calde in care istoricul evreu Ethan, personaj imaginat de Stefan Heim pentru a scrie o alta istorie a regelui David, a zugravit Ierusalimul, desi in marele oras i-a fost furata marea iubire, acolo si-a risipit ani din viata si tot acolo era cat pe ce sa-si piarda libertatea. Astfel incat, in amintirile sale de calatorie spre capitala Valahiei (1869), Ulysse de Marsillac scria: "Bucurestiul, cu cupolele sale de metal, stralucind in soare ca jarul intr-o mare de verdeata, se dezvaluie privirii intr-o panorama larga. Strazile intortocheate si capriciile arhitecturii il descumpanesc pe iubitorul de ordine si-l obosesc pe trecator, dar dau un farmec in plus, daca stai si-l cumpanesti de la distanta".
Pe atunci, orasul mai arata, spre deosebire de astazi, ca o "mare gradina orientala". Se pare ca profesorul francez s-a lasat ademenit de frumusetile acelei gradini. A inceput prin a preda la scoli particulare, apoi la Scoala Militara si chiar la Universitate, si a colaborat la periodicele frantuzesti care apareau in a doua jumatate a secolului trecut in capitala valaha, Voix de la Roumanie si Journal de Bucharest, intemeind el insusi unul, Le monitor roumain.
Ii placea mult orasul. Tot el mentiona pentru prima data un celebru cantec popular, Dambovita, apa dulce, cin' te bea nu se mai duce, intarindu-l prin marturia unui parizian get-beget, care, dupa ce locuise sase ani la Bucuresti, ii scria: "Si aici, pe malurile Senei, visez la marginile noroiase ale Dambovitei voastre".
Sa fie numai magia locurilor? Sau si cea a oamenilor, purtatorii unui soi de nepasare vesela si descumpanitoare, ca sa nu o numesc lene, amestecata nu rareori cu un dram de viclenie, toate departe de spiritul corectitudinii occidentale? Desi avea treaba pana peste cap, Ulysse nu-si pierduse obiceiul de a colinda prin Bucuresti. In acea vreme, de la biserica Elefterie pana la manastirea de pe Dealul Cotrocenilor era o frumoasa padurice, cu gradini largi si cu cate o casa ici si colo.
Lovit din nou de foame dupa o lunga promenada, el s-a oprit in pridvorul a ceea ce aducea cu un mic han. In prag, "un batran cumsecade dadea de mancare unui caine niste bucati de pepene rosu". Cerand ceva de mancare, a fost intrebat: "Ce doresti?". El a intrebat la randu-i ce se poate gasi. "Pui", i s-a raspuns si Ulysse de Marsillac s-a pus pe asteptat.
Dupa multa vreme, a intrebat ce se intampla cu pranzul sau. Raspunsul a fost cu totul neasteptat: "Ah, da, puiul dumneavoastra. Pai, alearga dupa el". "Cum alearga dupa el?" Iar batranul i-a explicat: ori de cate ori trebuie sa gateasca cuiva si nu are altceva decat pui de gaina, trimite cainele sa-i fugareasca prin gradina.
Unii clienti fusesera mai norocosi, ceea ce nu s-a intamplat si cu francezul infometat. "Dar - l-a consolat batranul, in vreme ce-si mangaia cainele obosit - aveti aici piersici. Culegeti cate vreti". Se pare ca lui Ulysse i-a placut atat de mult acest raspuns, incat n-a mai plecat din Bucuresti pana la moarte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
