Maria Capelos
Într-o discuţie amicală cu Vladimir Găitan
Zig-zag prin alfabetul vieţii
Editura Allfa
Prefaţă de Alex Ştefănescu.
„Zâmbesc pentru că încă mai joc – spune Vladimir Găitan –, pentru că încă mai simt aceleaşi emoţii ca acum patruzeci şi patru de ani la auzul gongului care anunţă intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi în ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, acelaşi zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu îmi voi plimba fericit primul nepot, o fetiţă al cărei arbore genealogic cuprinde atâtea naţii, încât al meu pare o glumă... O fetiţă care va fi cetăţean englez, din tată român, fiul meu, şi mamă jumătate chinezoaică, jumătate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu acelaşi zâmbet cu care mă uit la sfârşitul fiecărui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicaţi în picioare şi ne aplaudaţi cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie şi mulţumire pentru căldura şi dragostea cu care ne răsplătiţi pe noi, actorii, după fiecare spectacol. Acelaşi zâmbet îl am şi acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicaţi în picioare, dar pe care vă rog să le citiţi cu îngăduinţă, iar pe mine să mă răsplătiţi cu un gând bun.”
Autorul dialogului cu Vladimir Găitan este Maria Capelos. Şi-a început activitatea jurnalistică în 1991 la cotidianul România liberă, a scris la suplimentul de joi al României libere, Timpul liber, pe toată perioada existenţei acestuia (1999-2011), acoperind zone precum beauty, fashion, evenimente, prezentare de carte, interviuri şi reportaje, cele mai multe din zona culturală. După o perioadă de opt luni ca redactor-şef într-o editură, în octombrie 2012 s-a reîntors la jurnalism, în calitate de editor, la trustul de presă Medien Holding. Interviurile ei cu Alexandru Arşinel şi Marin Moraru au stat la baza a două volume de memorii, „Alexandru Arşinel, de la Dolhasca pe… Calea Victoriei” (Editura ALLFA, 2012), respectiv „Marin Moraru, Suntem ce sunt amintirile noastre” (Editura ALLFA, 2013).
Prefaţatorul, criticul literar Alex Ştefănescu, are şi el un cuvânt de spus:
Am avut norocul să fiu mulţi ani la rând coleg de clasă cu Vladimir Găitan la Şcoala medie „Petru Rareş“ din Suceava, absolvită în 1965. Aşa se numea pe atunci liceul − „şcoală medie“. Viitorul mare actor, căruia îi spuneam pe atunci „Duţu“ (de la „Vlăduţu“), era un adolescent bine făcut, înalt şi drept, sobru, recunoscut spontan ca lider de către cei de vârsta lui. Părul roşcat şi pistruii îi dădeau un farmec în plus şi îl făceau uşor de identificat.
Avea o autoritate înnăscută, confirmată şi reconfirmată de curajul şi tenacitatea cu care se manifesta în orice împrejurare. Ţin minte cum odată ne-a demonstrat nouă, colegilor săi, că poate urca, fără ustensile de alpinist, pe zidul de piatră vertical al Cetăţii lui Ştefan cel Mare. Şi a îndeplinit pas cu pas, sub ochii noştri uimiţi, această misiune imposibilă, pe care am urmărit-o cu toţii cu inima strânsă.
Ne-am împrietenit repede şi prieteni am rămas, de atunci şi până azi, trăind multe momente frumoase, greu de uitat. O ţin minte pe mama lui, care semăna, prin înfăţişare şi vocea gravă, cu o actriţă franceză, apreciată foarte mult pe atunci, Simone Signoret. Îl ţin minte pe tatăl lui, mereu echipat pentru pescuit şi călare pe bicicletă. Eram şi eu pescar începător, cu performanţe modeste. Odată, tatăl lui Vladimir m-a luat cu el, pe malul râului Suceava, mi-a dat o undiţă bine dichisită, mi-a ales locul pentru pescuit, m-a instruit şi… am prins mai mult de o sută de „beldiţe“, peşti subţiri şi argintii, cum nu mai prinsesem niciodată pe atunci. Ce încântare ! Din nefericire, în timpul pescuitului, am zvâcnit la un moment dat cu stângăcie din undiţă şi l-am agăţat pe binefăcătorul meu cu cârligul de ceafă, ceea ce l-a făcut nu să ţipe (nici nu e voie să ţipi la pescuit, fiindcă alungi peştii), ci să se amuze.
Dar cel mai bine mi s-au întipărit în memorie sutele de ceasuri petrecute cu Vladimir, când comunicam perfect, chiar şi în cazurile în care tăceam amândoi. Grădina casei lui de pe Strada Mirăuţi, grădină lungă şi în pantă, coborând până la un pârâu dincolo de care începea postamentul uriaş, de mărimea unui deal, al Cetăţii lui Ştefan cel Mare, era Paradisul pe pământ. Ne jucam la nesfârşit în labirintul ei de plante, trăgeam cu praştia, culegeam „rebize“ (coacăze), ne disputam nucile, folosindu-le ca miză la o ruletă formată dintr-o scândură înclinată, pe care lăsam nucile să se rostogolească după anumite reguli. Deţineam amândoi un secret. Şura avea un pod pe care Vladimir şi cu mine îl amenajaserăm ca pe un „comandament“ , inspiraţi de cărţile de război la modă în epocă. Foloseam ca arme săbii de lemn, cioplite de noi cu îndemânare din scânduri de brad. Le ţineam ascunse în acel pod. Tot acolo păstram ţigări şi… prezervative, cumpărate cu mari emoţii (pentru că nu se vindeau minorilor) de la farmacie şi rămase în veci nefolosite, dar generatoare de planuri fabuloase privind venirea în vizită a unor domnişoare la comandamentul nostru. În pod ne suiam nu pe o scară, ci pe o frânghie (mă mir şi acum că puteam să fac asta). Ca să apărăm comandamentul împotriva unor eventuali jefuitori, am imaginat amândoi şi o capcană. O frânghie falsă – nu aceea pe care ne căţăram – era lăsată la vedere în locul celeilalte. Cine ar fi tras de ea, ar fi declanşat căderea de sus, în capul lui, a unei găleţi cu pietre şi apă. Singurii care au păţit-o am fost… noi, eu şi Vladimir, când am uitat de capcană şi am vrut să urcăm repede în pod. Ce-am mai urlat de durere ! Şi, apoi, ce-am mai râs, de noi înşine !
Împreună cu Vladmir am explorat Cetatea, pădurile, luncile şi, mai ales, „junglele“ oraşului, am jucat şah, am învăţat mersul pe patine, am „fugit“ de la orele de clasă care ni se păreau plictisitoare, am făcut toate experienţele adolescenţei şi toate acele giumbuşlucuri, boroboaţe şi ghiduşii care dau vârstei gustul zeiesc al libertăţii.
Apoi, după terminarea liceului, ne-am întâlnit mai rar, plecând pe rând din Suceava la Bucureşti, la studii, şi eu dedicându-mă scrisului, iar el – actoriei. Am urmărit cu dragoste şi mândrie de prieten toate succesele lui – începând cu rolul jucat admirabil în extraordinarul film al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, şi până la acela din serialul TV Căsătorie imposibilă, scris de…mine ! Ce episod luminos al prieteniei noastre, Vladimir să spună în faţa camerelor de luat de vedere replicile imaginate de mine anume pentru el !
Multe surprize plăcute mi-a făcut Vladimir Găitan, dar cea mai mare este chiar această carte de amintiri, scrisă cu un talent de povestitor pentru care ar putea să-l invidieze mulţi scriitori de profesie. Asistat de o bună cunoscătoare a artei scrisului, Maria Capelos, Vladimir reuşeşte să reconstituie o lume pierdută, poate, pentru todeauna, aceea a Bucovinei în care se păstrează ceva din lumina de amurg a Imperiului Austriac. Când mergeam în vizită acasă la prietenul meu, iar bunica lui ne servea cu dulceaţă, ascultam vrăjit tic-tac-ul calm al orologiului cu pendulă din camera de zi şi simţeam prezenţa trecutului.
Vladimir îşi cunoaşte bine – aşa cum ar trebuie să ne cunoaştem toţi – genealogia şi, în plus, ştie tot felul de istorii din viaţa înaintaşilor săi, intrate în legenda familiei. Le povesteşte cu sensibilitate şi simţ artistic, îţi vine să crezi uneori, citindu-i memoriile, că citeşti cartea unui prozator sud-american. El are un cult al familiei, portretizându-i cu mare tandreţe pe ai săi, bunici, părinţi, soră, soţie, copii, lanţ uman etern din care face şi el parte, cu modestie.
Sunt multe de spus despre modestia lui Vladimir Găitan. O secvenţă din cartea lui m-a impresionat profund, până la lacrimi : „Pentru că întotdeauna am spus şi spun şi acum, la sfârşit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ştefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru, şi ca ei mai sunt câţiva. Sunt actori atinşi de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalţi, actori buni, care ne-am dat în ani grei măsura talentului, nu ne avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înţelegem că ei, cei atinşi de această aripă de îngeri, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali.“
Toţi iubitorii de teatru din România ştiu bine că şi Vladimir Găitan este unul dintre aleşi, unul dintre acei „actori atinşi de o aripă de înger“, dar el renunţă cu largheţe la acest statut (pentru obţinerea căruia alţii ar fi în stare să facă şi o crimă) şi preferă să-i admire pe alţii, cu o generozitate rar întâlnită în lumea de azi. Cu modestie (şi luciditate) vorbeşte despre participarea sa la evenimentele din decembrie 1989 (ca şi din perioada imediat următoare), despre colaborarea lui cu mari regizori ca Lucian Pintilie sau Sergiu Nicolaescu ori cu mari actori ca Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică sau Marin Moraru, despre prezenţa sa în România de azi, despre casele frumoase pe care le-a făcut, despre declinul adus de înaintarea în vârstă, până şi despre boala sa care – ce paradox tulburător ! – îi permite să doneze sânge şi să îmbunătăţească vieţile altora.
Construită cu spirit ludic, ca un joc de-a alfabetul, cartea este totuşi de o mare seriozitate morală. Lectura ei îţi poate da elanul de a trăi pentru performanţă, în orice domeniu, dar şi de a te uita cu atenţie la oameni şi de a-i iubi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
