IAŞII LUI PATRAŞ

Un diletant superior: Al. I. Odobescu/ de Antonio Patraş

28 apr 2011 Autor: Patras Antonio

Pseudo-Kynegetikós (1874) pare să fi fost una dintre scrierile cu cea mai spectaculoasă posteritate, stârnind de-a lungul vremii numeroase perplexităţi, contestări vehemente dar şi exaltări fără sens, adeseori, trebuie s-o spunem, spre ruşinea multor exegeţi de prestigiu. Nedorind să îngroşăm, la rândul nostru, rândul lectorilor apteri, ironizaţi de Odobescu în propriul text (înaintea sa, Budai-Deleanu a imaginat o adevărată comedie a erorilor critice în subsolul Ţiaganiadei), se cuvine să abordăm "talmeş balmeşul" erudit şi doct din "falsul tratat" cu precauţie, fără aroganţa comentatorului atoateştiutor, gata oricând să găsească explicaţii şi să ofere soluţii. Lectura cea mai potrivită ni s-a părut a fi una integratoare, larg contextualizantă (şi "ştiinţifică", şi "estetică"), cu frecvente incursiuni în istoria unor genuri şi forme de artă, în istoria literaturii, muzicii, picturii, dar şi în biografia scriitorului, surprins în propriul text în postura unui promeneur ce călătoreşte cu gândul şi cu imaginaţia "autour de sa chambre", captiv în propria bibliotecă.

De altfel, eseul odobescian reţine ca într-o oglindă imaginea personalităţii autorului - nu întâmplător, Odobescu atribuie scrisului, actului de a scrie (nu "operei" ca obiect estetic de sine stătător), un sens existenţial şi estetic deopotrivă, de îndeletnicire epicureic-contemplativă, fără finalitate practică.
Altfel spus, asemeni voiajurilor imaginare, scrisul constituie pentru Odobescu un scop, nu un mijloc (în vederea edificării unor eventuale "cărţi"), iar erudiţia - o nobilă inutilitate, de colecţionar predispus la visare. Din acest motiv, modernii l-au receptat ca pe un fin eseist - eseismul fiind, în opinia celor mai avizaţi cercetători ai fenomenului (Adorno, Lukács, Bruno Berger ş.a.), o formă de gândire, de discurs şi de existenţă specifică noii sensibilităţi (de secol XX, adică), caracterizată prin fragmentarism, ironie, experimentalism ş.a.m.d. Ca atare, nedesăvârşirea (vieţii şi operei, deopotrivă) nu trebuie înţeleasă drept o expresie a ratării şi a eşecului, cum au crezut unii comentatori exigenţi din zilele noastre, orbiţi de criteriul eficienţei. Imperfecţiunea asumată (insist: asumată!) a unei asemenea opere, mereu în stare de proiect (în Istoria călinescianăOdobescu e portretizat ca un epicureu şi un diletant superior, care şi-ar fi tapetat pereţii biroului cu planurile viitoarelor sale lucrări - niciodată începute), imperfecţiunea rezumă, de fapt, o întreagă estetică, formulată în Pseudo-Kynegetikós explicit, chiar dacă indirect, cu mijloacele alegoriei. Lectura în cheie alegorică presupune însă abordarea textului ca entitate organică, riguros structurată, ca parodie sau replică polemică la adresa "tratatului" elaborat de academicianul Cornescu (chiar dacă "fals", tratatul tot "tratat" rămâne), naraţiune savant orchestrată (şi nu mixtură aleatorie, "talmeş balmeş" fără cap şi coadă), autobiografie spirituală, în fine, o operă de orfevru, în care nimic nu este întâmplător.

Câteva precizări mi se par, pe moment, necesare. Printre contemporanii săi, Odobescu făcea figură de mare erudit, de savant poliglot, specialist în arheologie şi critica de artă, cu un prestigiu intelectual imens ce i-a adus onoruri academice, asigurându-i totodată mijloacele necesare unui trai îndestulat - e drept, nesatisfăcătoare pentru pretenţiile exorbitante ale aristocratului care, ne spun biografii, a fost toată viaţa hăituit de creditori, ca un veritabil personaj balzacian. Desfăşurându-se monoton, "fără evenimente, aşa cum se cuvine unui om de rasă" (Călinescu dixit!), existenţa scriitorului a lăsat totuşi impresia că ar fi mai palpitantă, literar vorbind (Lovinescu intenţiona să compună o biografie romanţată avându-l pe Odobescu drept protagonist), decât literatura lui, aproape complet ignorată în epocă: nuvelele istorice păreau a continua, cu minime ajustări, pe Negruzzi, iar memorialistica, hrănită de emoţii preponderent estetice, n-avea cum să ajungă la inima simplă a publicului larg. Cu atât mai puţin puteau să-i aducă gloria literară scrisorile (acestea, în treacăt fie spus, alcătuiesc un corpus impresionant, mărturisind vocaţia clasică a autorului care şi-a pus geniul în viaţă, redactând zilnic epistole fără a avea senzaţia că ar irosi în vreun fel timpul destinat creaţiei). Cauza insuccesului se va fi datorat, în mare măsură, incapacităţii de a imagina personaje vii, memorabile, ceea ce explică dealtfel predispoziţia de a lucra după model, de a interpreta (şi nu de a crea efectiv) viaţa. Oricum, aplicându-i nediferenţiat grila realismului mimetic, specifică memorialisticii, literatura lui Odobescu (esenţialmente ambiguă, ironică, non-tranzitivă) ieşea în vădit dezavantaj.

Maiorescu însuşi, deşi remarcă buna calitate a scrierilor lui literare, înclină să-i aprecieze mai mult opera ştiinţifică, de erudiţie. Mai comprehensiv, Iorga va elogia caracterul sintetic al operei, ce reclamă lectura în monadă, indiferent de gen. Nu la fel de inspirat e Ilarie Chendi, care nu ştie unde să-l încadreze pe atipicul scriitor: printre istorici, printre nuvelişti, printre arheologi sau printre esteţi? Abia în interbelic Odobescu începe să fie receptat şi ca scriitor de talent, recunoscându-i-se merite de precursor în multe privinţe: Al. Dima sublinia estetismul operei odobesciene, pentru ca Pompiliu Constantinescu şi Vl Streinu să considere Pseudo-Kynegetikós primul eseu din literatura română, ultimul critic evidenţiind caracterul organic, unitar al textului ("antologia" fiind, din acest motiv, o eroare). Sesizând, mai apoi, asemănarea dintre Pseudo-Kynegetikós şi Istoria arheologiei, C. Damianovici atrăgea atenţia asupra organicităţii întregii opere, modelată de acelaşi spirit ironic şi de un "impresionism ştiinţific" sui generis, specific scrisului odobescian. Astfel că, de unde iniţial fusese apreciat doar ca savant, Odobescu începe să fie preţuit în posteritate numai ca scriitor. "Ştiinţa" specialistului în arheologie devine şi ea, cu timpul, literatură. Aşa vede lucrurile, de pildă, Călinescu, pentru care Le Trésor de Petrossa e "o epopee senzaţională pe ideea fatalităţii". Dar acelaşi critic, semnalând farmecul "potpourri-ului literar" în care eruditul cărturar "schiţează cancanul pe scara rulantă a bibliotecii", pune la îndoială organicitatea textului şi afirmă că Odobescu "bate câmpii cu graţie" într-un mod fortuit şi nesistematic ("ruperea sistematică a oricărui sistem").

Exegeţii de mai târziu vor opta pentru una dintre cele două modalităţi de interpretare, în funcţie de lectura aplicată textului odobescian (fragmentară sau, dimpotrivă, narativ-alegorică, simbolică etc.). Vom distinge, în consecinţă, o categorie de critici care, precum Tudor Vianu, admiră excursurile erudite ale cărturarului (umanismul, simţul muzical, romantismul), dar sancţionează basmul bisoceanului pe motiv că nu ar avea nici valoare estetică ("lirism exagerat şi dulceag"), nici vreo legătură oarecare cu restul. Şi pentru Nicolae Manolescu, autorul "falsului tratat" rămâne în primul rând "un reprezentant al postromantismului, al prozei academice şi savante". Deşi unele observaţii l-ar fi putut conduce pe altă pistă de interpretare (criticul vorbeşte despre "aventura Cărţii ce se neagă pe măsură ce se scrie", despre "protocolul scrierii în care subiectul/ cartea abia se inventează", despre "dialogul ironic al autorului cu propriul text", ce prefigurează concomitent "conturul generic al cărţii şi profilul celui care o scrie", astfel încât "experienţa trăită devine tot una cu judecata estetică" etc.), lipsa de receptivitate faţă de coerenţa şi unitatea eseului odobescian se vădeşte în consideraţiile negative privind calitatea estetică a basmului ("fals", "artificial", "evocator"), perceput ca naraţiune autonomă în raport cu întregul (de aceea, probabil, plasează el Pseudo kynegetikos sub Istoria arheologiei, considerată mai reuşită "estetic").Dacă însă Vianu sau Manolescu mai aveau preţuire măcar pentru natura ludică a comentariului erudit, pentru amplele perioade ciceroniene, Mihai Zamfir taxează drept curată impostură atât pretenţiile de "savant" ale lui Odobescu ("pseudospecialist", cu o "cultură inconsistentă"), cât şi pe cele de scriitor (lipsa de valoare estetică a operei fiind probată prin judecăţi tranşante de genul "basmul bisoceanului e nesărat", nuvelele având "intrigă aberantă" şi "personaje inconsistente" ş.a.m.d.).

Fără a dezaproba neapărat astfel de opinii apăsat negative (ne-am obişnuit să ne tot pierdem iluziile, cu vârsta - dar, atunci, ce ne mai rămâne?), poate că ar fi de dorit să ne apropiem de text cu mai multă sfială, pentru a dialoga niţel cu autorul însuşi, în calitate de interpret şi de cititor totodată (Ibrăileanu spunea undeva că salvarea criticului stă în tăria lui de a deveni cititor). Trebuie să fim atenţi, de bună seamă, la reţeaua de conexiuni dintre diferitele limbaje artistice care se "traduc" unul pe celălalt pentru a vehicula, finalmente, aceleaşi înţelesuri, descifrabile în cheia alegoriei. Pentru că, dincolo de "talmeş-balmeşul" doct şi erudit din "falsul tratat", e mai mult decât evidentă valoarea estetică a eseului odobescian, relevabilă, ce-i drept, atât într-un anume context istoric, cât şi în zilele noastre, când mult mai limpede ne apare intenţia didactică a discursului eseistic, modelat din interior de existenţa unui "principiu narativ", în măsură să comunice şi să facă inteligibile cele mai subtile speculaţii intelectuale.

În consecinţă, după cum arta, ca formă simbolică de reprezentare, devine aici "cheia unei lumi altfel anarhice şi lipsite de sens" (Mircea Anghelescu), tot astfel basmul bisoceanului deschide o cale de acces către înţelegerea textului, pe care, în fond îl rezumă, cum foarte judicios observase, cândva, Perpessicius. În fapt, nu despre "un rezumat" e vorba (sau despre tehnica "povestirii în ramă"), ci despre traducerea "mesajului" din limbajul sofisticat al artelor şi al bibliotecii într-un limbaj alternativ, accesibil oricui, împrumutat graiului şi mentalităţii populare. Nu întâmplător, călătoria în munţii Buzăului e singurul voiaj "în natură", singura vânătoare "reală" la care participă, efectiv, scriitorul-narator. Imersiunea în real are, deci, semnificaţia unei probe iniţiatice. Dar, cum scriitorul rămâne scriitor şi la vânătoare, din munţii Buzăului el nu "vânează" decât un... basm, care-l vindecă de plăcerea de a mai bate câmpii cu graţie şi de a vorbi "ca din carte". De aceea, ultimul capitol ("cel mai plăcut pentru cititor") mărturiseşte eşecul asumat al unui scriitor "norocos", însă plictisit de literatură. Odobescu ar putea spune, îngânându-l pe Montaigne, că scrisul nu e altceva decât o afacere personală, o "încercare" ce-l ajută să rămână gentilom şi să devină, poate, mai înţelept, în ciuda "cărturăriei". Şi oare înţelepciunea nu e de găsit mai degrabă în basme decât în cărţi sau în muzeele lumii?

Chiar dacă nu suntem pe deplin de acord cu o asemenea interpretare simplificatoare, nu putem să nu remarcăm că predispoziţia contemplativă a scriitorului ("un senzual în percepţiile estetice" şi "un estet în percepţia realului" - Manolescu) transformă vânătoarea (şi o dată cu ea: arta, "amorul") în operă de sugestie. Într-adevăr, pentru "bunul" vânător, mai important decât "vânatul" în sine e ritualul cinegetic, cu gesticulaţia, decorul şi coregrafia caracteristice. "Bunul" vânător nu-i un "fiu al faptei", pentru că "falsul tratat" odobescian ne învaţă o mulţime de lucruri, ne învaţă mai ales cum să ne ferim de a fi vânaţi, cultivându-ne spiritul, dar nu şi cum să vânăm efectiv (pentru asta există manualul academicianului Cornescu). Dincolo de lectura în cheie narativ-alegorică, care a prilejuit toate aceste speculaţii mai mult sau mai puţin avenite, merită menţionată aici şi interpretarea propusă într-un studiu din anii '80 de Doina Curticăpeanu. Profesoara de la Universitatea din Cluj identifica în textul odobescian, din perspectiva lecturii "formelor simbolice", "o viziune a coexistenţei lucrurilor" tradusă printr-o tehnică "neliterară", "specifică cloisonnée-ului plastic" (e vorba de o procedură de prelucrare a emailului, constând în turnarea acestuia în mici despărţituri metalice, în funcţie de motivul decorativ). În palimpsestul eseului odobescian exegeta întrezăreşte simbolul crengii de aur, înţeles ca un fel de scriitură originară păstrată intactă, indiferent de adaosurile succesive. Creanga de aur devine astfel un semn "al duratei instituite prin artă", făcând ca operele de artă să fie "simultane" iar scriitorii "contemporani".

Scurt spus, Pseudo Kynegetikos e de fapt un eseu ce se revendică de la o poetică de tip modern, mizând pe reflexivitate şi nu pe transparenţa mimetică a discursului memorialistic. De aici şi semantismul polivalent, de o ambiguitate provocatoare, care stârneşte demonul comentariului, sugerând, totodată, şi inutilitatea oricărei interpretări posibile. Eseul odobescian ar fi, aşadar, o operă de tip work in progress, pentru că nu vizează un orizont de semnificaţii anume, elucidabile prin travaliu hermeneutic ("conţinutul" rămâne indiferent, câtă vreme interpretările ajung să se anuleze una pe cealaltă). "Subiectul" eseului pare să fie mai curând procesul de constituire a sensului - de unde şi tematizarea actului creator, şi asumarea subiectivă a discursului ca formă sui generis de confesiune. Încălcând deliberat principiile logicii cauzale sau finaliste, autorul "falsului tratat" parodiază, de fapt, clişeele tratatului academic, maniera silogistică de argumentare, în numele bunului plac şi al libertăţii propriei fantezii. Aşa se explică jocul livresc, asumat ca spaţiu de reconfigurare literară a discursului ştiinţific, dar şi ca loc de refugiu odihnitor. Din acest motiv, opţiunea pentru un anumit tip de interpretare, oricare ar fi acesta, se dovedeşte total inadecvată. Pentru că Odobescu nu ne încurajează să-i "descifrăm" textul ca pe o ghicitoare. El ne îndeamnă să-l degustăm pe îndelete, ca pe un vin vechi, lăsându-ne cuceriţi de ironia, de ambiguitatea, de incertitudinea, într-un cuvânt, de sugestivitatea infinită a discursului îndrăgostit.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 29.04.2011

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
scrieri
, Pseudo-Kynegetikós
, Al. I. Odobescu
, Antonio Patraş

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
vreaupresedinte.ro
vreaupresedinte.ro
Inchide