AVANPREMIERA

Un fel de jurnal

11 apr 2008 Autor: Petre Solomon

Un fel de jurnal

Fotografie din 1962. In grup, Petre Solomon, al treilea din stanga, K. Jongkheere si Graham Greene - in centru

Petre Solomon (1923-1991), poet si eseist, traducator, in special din engleza si franceza, a lasat numeroase manuscrise autobiografice. Editura Vinea a luat laudabila decizie de a le publica sub titlul Am sa povestesc candva aceste zile.... In 2006 a aparut un prim volum, cuprinzand materiale referitoare la perioada de pana la 1946. Urmatorul volum de scrieri memorialiste ale lui P. Solomon va fi publicat in foarte scurt timp, cu subtitlul Un fel de jurnal si va cuprinde note de jurnal din perioada 1952-1991. In selectia pentru acest al doilea volum se regasesc note de calatorie, note despre relatiile de prietenie cu personalitati ale vietii culturale de la noi sau despre literati si artisti intalniti in strainatate (ca Cioran, E. Ionescu, Herold) sau cu scriitori care au vizitat Romania (Graham Greene, Saroyan etc.). Se mai gasesc in acest volum "instantanee" din viata lumii scriitoricesti si, in general, insemnari care alcatuiesc o oglinda a realitatii traite de Petre Solomon in deceniile respective, cu meandrele inerente. Tin sa precizez ca am restrans la maximum omiterea pasajelor cu comentarii despre diferite persoane, neoocolind, de exemplu, chiar comentariile mai acide ale lui Petre Solomon despre unii prieteni buni ai sai (Gellu Naum sau Virgil Teodorescu sau Marin Preda etc.), d
eoarece chiar si in aceste cazuri se stravede, alaturi de o luciditate permanent treaza, bunavointa lui afectuoasa. Selectarea pasajelor redate a avut drept scop, in primul rand, fluenta povestirii. Neavand in nici un caz ambitia sa suplinesc redactarea finala de catre autor a notelor de jurnal, am incercat sa inlesnesc cititorilor urmarirea cu interes, ba chiar cu placere, a peripetiilor unei vieti de scriitor autentic din a doua jumatate a secolului XX. (Yvonne Hasan)

O intalnire cu "nenea Secu"
31 octombrie 1975. Am primit un telefon de la un colonel din Securitatea, care se numeste Hanganu si care m-a rugat, politicos, sa-i acord o intrevedere, referindu-se la un maior care ma vizitase prin ianuarie a.c. si-mi ceruse, zadarnic, sa-i ajut institutia, frecventand receptiile de la ambasada engleza etc. si facand, bineinteles rapoarte. Mi-a fixat o intalnire in oras, dupa ce i-am spus ca acasa nu pot sa-l primesc. Azi dimineata, la 9,30, m-am dus, cu inima cat un purice, la cofetaria "Albina" de pe strada Academiei. Hanganu - un tip negricios, solid, bine imbracat, cu un pardesiu galben inchis - ma astepta, impreuna cu un alt securist, ceva mai sters si mai ponosit. Am intrat in local. Nu se mai serveste cafea acolo, dar tipii au comandat niste prajituri si limonada. Hanganu a inceput prin a-mi vorbi, cu oarecare sfiala, despre situatia evreilor, despre politica partidului in aceasta chestiune - politica pandita si in Est si in Vest, despre masurile ce se impun pentru a-i ocroti pe evrei contra unor eventuale atentate si provocari. ("Nu vedeti ca terorismul se intinde peste tot, ca o pecingine?") Stand de vorba asa - eu confirmand, dar si infirmand cu prudenta, am dedus destul de repede ca voiau sa-mi propuna sa fiu "omul lor" la receptiile date uneori in sala de pe str. Popa Soare (unul din sediile Comunitatii evreiesti), unde, "Stiti, vin si personalitati straine". "Da, ca Nahum Goldmann, zic eu. Am si fost acum un an si ceva la o conferinta a lui. Dar nu prea ma duc des si nici cu mare placere la asemenea reuniuni." Am incercat sa le explic ca, in ciuda originii si a antecedentelor mele (erau la curent cu dosarul meu, inclusiv cu pasiunea mea pentru pescuit - celalalt securist e si el pescar...), nu ma simt "evreu" in sensul in care au ajuns sa se simta altii, chiar unii fosti marxisti. Imi recunosc originea, nu caut sa ma dau drept altcineva, dar... Pe scurt, am respins propunerea categoric, invocand si varsta mea: la 53 de ani nu ma mai pot schimba pe aceasta chestie, fundamentala pentru mine si nici nu as fi in stare sa fiu de folos "institutiei", sunt un poet, un om solitar din fire etc. "Da, dar sunteti un intelectual atat de bine pregatit, cunoasteti cateva limbi etc." "Sa stiti ca sunt un om modest si n-am asemenea veleitati. Altora poate le-ar face placere sa se agite pe la receptii, depinde si de temperament..." Am simtit ca Hanganu se cam infurie, devenise parca si mai negru la fata. Mi-a reprosat ca "noi, scriitorii, exageram" etc. E si el o tara de scriitor, mi-a marturisit si mi-a mai spus ca, inainte de a deveni ceea ce este, a urmat o cu totul alta directie; a studiat la Iasi, dar a acceptat sa fie trimis in aceasta munca, pentru ca era nevoie de el. Asa ar trebui sa fac, adica, si eu, ca sa-mi slujesc patria. Mi-a mai zis ca acceptand, nu mi-as schimba cu nimic programul de viata, doar din cand in cand m-as duce printre coreligionarii mei, sa ascult ce se mai spune si sa dau apoi rapoarte si chiar sfaturi Securitatii... Alt "argument" al lui Hanganu: As fi, chipurile, cu atat mai potrivit pentru "munca" asta, cu cat sunt un om "obiectiv" in problema evreiasca, nu ca altii... Tot timpul mi-a vorbit insa cu o mare deferenta despre evrei, despre religia lor: "Noi nu ne amestecam in viata comunitatii, vrem doar ca ea sa se poata desfasura in bune conditii"...
La o ultima incercare a lui - nu e nevoie, mi-a zis, sa-mi dati raspunsul pe loc, va las sa va ganditi cateva zile, sa reflectati serios - i-am replicat ca, chiar daca m-ar scula noaptea din somn, tot asa i-as spune: Nu! Am simtit ca s-a suparat: mi-a spus ca are impresia ca azi nu sunt "in apele mele" si ca o sa-mi mai telefoneze ca sa ne vedem. "Sa stiti ca am foarte mult de lucru si nu va pot promite nimic. Iar in problema asta, evreiasca, v-am explicat clar: poate nu sunt un 'bun evreu', dar n-am ce face. Adresati-va altuia, caci am impresia ca v-ati inselat in privinta mea." I-am lasat pe cei doi in cofetarie si am plecat pe aceasta nota de refuz ferm, desi ne-am despartit cu mare politete.
Ma ingrijoreaza insa ideea ca sunt, fie si sporadic, in atentia "institutiei". Cine le-a sugerat ca as putea deveni informator? Si cum vor reactiona acum, dupa ce mi-au simtit din nou tenacitatea ascunsa sub aparenta mea blajinatate? De ce-o fi avand nevoie regimul de asemenea "metode"? Cati dintre oamenii printre care ma invartesc or fi informatori? O, cate intrebari! Numai de nu m-ar pedepsi pentru refuzul meu obstinat de a colabora cu ei! Ma gandesc nu atat la mine, cat la Alecu. Sper totusi, pentru binele lui, ca nu se vor atinge de mine.

Moartea lui Marin Preda
16.05.1980. Azi dimineata, a murit Marin Preda la Mogosoaia, de un atac de cord! Exact acum o luna, l-am vizitat la Editura lui si am reinodat, intr-un fel, vechea noastra prietenie. Nu-mi vine sa cred ca Marin a murit. (...) Ce grozavie! (...)
Ion (Caraion) imi spune cum a murit Marin: In seara zilei de 15 mai, de la Mogosoaia i-a telefonat unui scriitor tanar (care?) si i-a spus: "Cu mine s-a terminat, copii". Dupa care s-a dus la o carciuma din sat si a baut. Pe la zece seara a fost adus la "Casa de Creatie" si urcat pana-n odaia lui de un sofer, cu care probabil se cunostea si cu care bause. Marin se culcase, dar pe la 1 noaptea s-a trezit si, punand un pardesiu peste pijama, a coborat in restaurantul casei, unde mai erau cativa betivi (...). Acestia i-au dat sa bea votca si au vrut sa-i dea si ceva de mancare (in ziua respectiva, se pare ca Marin nu mancase mai de loc); el a refuzat, zicand ca nu prea se simte bine. Betivii i-au comandat totusi o omleta si i-au dus-o sus in camera, unde l-au instalat si pe Marin, lasandu-l singur, pe marginea patului. A doua zi dimineata, Marin urma sa plece la Focsani pentru o sezatoare literara, impreuna cu Cornel Popescu (de la editura lui) si cu drul Tanasescu. Acestia l-au gasit mort in pat, intr-o pozitie chinuita, cu o mana intinsa in sus si alta trasa pe sub trupul chircit deja si incovrigat. (...) Era in Marin o disperare care se agrava mereu, capatand formele betiei si devergondajului. Era si obsedat de moarte, dupa cum i-a marturisit, se pare, d-rului Tanasescu. (...)
Miercuri 21 V. O zi urata, ploioasa, potrivita cu inmormantarea lui Marin. Dimineata, la Muzeul Literaturii Romane, am facut si eu de garda, impreuna cu Ion, la catafalcul cu cadavrul lui Marin (fata devastata de autopsie!). Enorm de multa lume, inauntru ca si afara. Cand am iesit, ploua marunt si totusi sute de oameni, cu umbrelele deschise, asteptau intr-o reculegere deplina. Prin difuzor se auzeau cuvantarile rostite la "mitingul de doliu" (...)
Incerc sa-mi rememorez imaginile depre Marin - cele mai vechi s-au incetosat de mult. In iarna lui 1942-43 l-am cunoscut la cenaclul Lovinescu, de unde ne-am pomenit intr-o seara, impreuna cu Dimitrie Stelaru, intrand intr-o carciuma de pe strada Sfintii Apostoli, colt cu Apollodor. Am baut acolo "secarica" si ne-am cherchelit atat de zdravan, incat eu m-am trezit abia cand taica-meu mi-a aruncat in curte o sumedenie de carti. Era pe la doua noaptea, era razboi si locuiam pe strada Muzelor... Marin Preda era un tanar firav, cu niste ochi isteti, stralucind dupa sticlele ochelarilor. El insusi avea sa tina minte noaptea aceea de pomina, evocata in Viata ca o prada oarecum altfel decat o memorasem eu: "Astfel, intre popice, vizite, Verbancu (unde totusi nu beam, experienta aceasta o facusem odata la douazeci de ani cu Dimitrie Stelaru, Petru Solomon si genialul Mitica, de care am vorbit, si am iesit cu bine; bautura, in mod inexplicabil, nu mi-a mai placut, dar imi placea sa stau cu altii care beau, fara sa-i jenez, eram la fel de vesel ca si ei)..." (pp. 168-9; Viata ca o prada, ed. Albatros 1977). De "genialul Mitica" nu-mi amintesc nimic. Marin imi spunea ca e vorba de un anume Mitica Barbulescu. Din pacate, nu-mi amintesc prea multe nici despre Marin, cu care desigur am stat de vorba deseori, altfel n-am fi ajuns impreuna la carciuma. Cand m-am intors in tara, in vara lui 1946, ne-am intalnit din nou, aveam destule cunostinte comune. Marin continua sa fie un tanar firav si s-o duca destul de prost. (...) Ne-am revazut si cu ocazia aparitiei, in primavara lui 1948, a volumului sau de debut, Intalnirea din pamanturi, scos de "Cartea Romaneasa", (...) Ulterior aveam sa-l vad pe Marin ceva mai des. Venea si la mine acasa, pe strada Bozianu, unde ma mutasem in toamna lui 1947, (...). Dar nici despre aceasta perioada nu tin minte mare lucru. Veneau la mine multi scriitori tineri, ca Paul Georgescu, Petru Dumitriu, Nina si Jani. Jucam si "questions et reponses" sau "Ioachim", jocuri suprarealiste prin care ne descarcam nervii unui intelect pus deja la grea incercare de asalturile prostiei din jur. Marin nu prea le agrea, dar se amuza sa ne observe cum ne veselim. L-a cunoscut si pe Paul Ancel, inainte de plecarea lui din tara si avea sa-l revada, gratie mie, la Paris, in 1967 sau in 1968, cand i-am dat sa-i duca niste texte scrise de Paul in romaneste. (Marin a folosit in Delirul un asemenea text, reprezentand contributia lui Paul la un "questions et reponses" jucat impreua cu mine, dar l-a folosit cam aiurea si intr-un sens depreciativ).
Intre 1949 si '53 ne-am tot vazut la Sinaia, unde scriitorii aveau acces la cateva vile, ca sa poata lucra in tihna. Marin scria mult, dar facea si plimbari, in care il insoteam bucuros, fiindca povestea cu humor, de pilda niste snoave despre Neghinita, foarte porcoase. (...) Cred ca Marin mi-a citit la un moment dat un fragment din Morometii, prima versiune. Tin minte mai mult cadrul in care mi-a citit: era o camera spatioasa si luminoasa de la parterul castelului Pelisor, unde Marin se instala cu precadere, de cand "complexul" fusese pus la dispozitia "creatorilor". Tin minte si exaltarea mea la gandul ca fostele castele regale erau acum locuite de oameni de valoare ca Marin Preda... Intre timp "cota" lui Marin crestea mereu si el era din ce in ce mai constient de acest lucru si mai sigur de sine. Dar, materialiceste, continua sa o duca destul de prost. Atat de prost, incat nici macar o locuinta ca lumea nu avea. Auzind ca doamna Papadache, colega mea din "colectivul Mark Twain", ar avea o camera disponibila in apartamentul ei din cartierul Cotroceni, l-am pus pe Marin in legatura cu numita doamna, la care s-a si mutat cu chirie, aducand-o acolo, ulterior, si pe Aurora Cornu. Cand Marin si Aurora s-au mutat in "blocul scriitorilor" de pe str. Dionisie Lupu, i-am vizitat destul de des acolo. (...)
A urmat ascensiunea vertiginoasa a lui Marin (inlesnita si de fuga lui Petru Dumitriu in strainatate). Devenise o persoana foarte sus-pusa, iar eu ramaneam "la coada", resemnat in aceasta pozitie, confortabila doar pentru ca imi permitea sa nu ma amestec printre porci. (...)
In 1970, cand Marin a primit autorizatia de a intemeia editura scriitorilor "Cartea Romaneasca", mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa-i propun un volum de versuri. L-a acceptat numaidecat si mi l-a tiparit (Umbra necesara) in conditii grafice excelente. (...) Stiu ca, de la inaltimea la care ajunsese, Marin nu ma mai vedea prea clar. Dar ma respecta, macar ca pe un vestigiu al propriei lui tinereti...

Pe urmele lui Celan la Cernauti
Marti 20 noiembrie 1990. Ora 20, tren accelerat Bucuresti-Cernauti, vagon de dormit, clasa a II-a. In compartimentul supraincalzit, o batrana ucraineanca, care vorbeste putin romaneste. Vaduva - sotul i-a murit cu trei ani in urma, fusese initial invatator, apoi activist de partid. Merge la Ivana Frankova, un orasel. A fost in vizita la o sora a ei din Fetesti. Pe la 1,40 noaptea, la Pascani, intra in compartiment un tanar gras si vorbaret (pe ucraineana). Gata odihna! Dar in curand (2,30) ajungem la Suceava, unde se urca multa lume. In curand, incep si controalele de pasaport si vama. La Vicsani, granita, dau ceasul cu o ora in plus. La Vadul Siretului, trenul sta vreo trei ore pentru a se converti la liniile late. Un intreg ritual - schimbarea sasiurilor, langa fiecare vagon se instaleaza reflectoare, la lumina carora cativa lucratori cu caciuli si manusi executa ridicarea vagonului. E si o macara uruitoare. Zorii cenusii se ivesc pe la opt (ora locala). Controlul e sumar. Sosim la Cernauti pe la 10,45 (45 minute de la granita). In gara veche, stil austriac, sunt asteptat de Petre Raslo, un tanar profesor de la universitate si de dl. Iosif Burg, care ma iau in primire. Inteleg ca simpozionul despre Celan a dat chix, deoarece Mikola Buciko, de la "Oberich", care organizase totul, se afla la spital intr-o stare grava (o boala de rinichi, inteleg). In lipsa lui, nimeni nu prea stie ce se face... Se va face totusi ceva, se pare! Cu un troleibuz in centru. Mergem la locuinta noua a dlui Brug, pe o strada in panta, ulita Sciors, la et. I, un apartament nou-nout, spatios, mobilat cu gust. E si un TV si un telefon electronic adus din Austria. Ma duce si la locuinta veche, unde nevasta-sa, o rusoaica inalta, pregateste ceva de mancare (...) Dupa-amiaza vine sa ne ia o tipa de la televiziunea locala, Parascovia Neceaeva, cu un operator. Masina TV ne duce la casa de pe str. Saksagauskaia, fosta Vassilko, unde a locuit familia Antschel, o casa superba, veche si inca solida, cu o curte interioara, unde ne primeste un motan roscat de toata nostimada. Masina ne duce apoi la parcul de langa universitate (fostul palat episcopal). Parcul Sevcenco (fost Hofburgsche) - superb, cu o vedere larga in vale. De acolo inapoi in centru, la Scoala mixta nr. 23 (fostul liceu "Mihai Viteazul"), unde mi se ia un interviu in romaneste - traduce Burg - in mijlocul unor elevi si eleve in uniforme, foarte draguti, care afla cine a fost Celan... De-acolo, "acasa", pe str. Sciors, unde ma hodinesc un pic. Orasul, vazut cam la repezeala, in goana masinii, pare linistit. Oameni cu sacose. Oameni la cozi. Totul e pe cartela. Se dau cate trei cutii de chibrituri pe luna! Lipsesc minele de creion! Burg, nascut la 30 mai 1912 la Vijnita (Wischnitz), fiul unui mic "handwerker" (plutas), evreu traditionalist. In 1924, familia se muta la Cernauti. Aici frecventeaza cursurile cunoscutului "Lehrer-seminar", care, initiat sub egida lui "Czernowitzer judischer Schul-Verein" de scriitorii Itic Manger si Steinberg, avea ca scop promovarea literaturii idis. Debuteaza cu o poveste in 1934, in saptamanalul Czernowitzer Blatter, al carui redactor a fost pana in 1938 Smuel Abe Soifer. In 1934, pleaca la Viena, unde studiaza germanistica. Dupa "Anschluss" revine la Vijnita, unde lucreaza ca invatator. Primele volume - Pe Ceremus (1939), Otrava (1940). In 1941 pleaca in URSS. A mai publicat la Moscova volumele Viata continua (1980), Deasupra vremurilor (1983), Un ecou intarziat (1988). Seamana leit cu M.R. P. (Miron Radu Paraschivescu), ceva mai batran si mai inalt. Par alb rarit, dar adunat la ceafa in plete. Volubil, poliglot, singurul scriitor idis ramas aici (fusesera foarte numerosi). Toti trag de el. Burg a fost si profesor universitar la Ivanovo (oras industrial), unde a predat istoria literaturii europene. Ieri, la o sedinta a Consiliului municipal, Burg a vorbit despre Celan, intreband daca vreunul din deputatii prezenti a auzit de el - tacere... Sotia lui I. Burg, Nina, rusoaica distinsa. Fata lor, inginer, se afla in Israel si are o fetita (13-14 ani). Seara la TV - incheierea Conferintei de la Paris, semnarea unor acorduri importante Est-Vest. Dorm vreo 10 ore.
A doua zi, 22 noiembrie, ne trezim tarziu (8,30 ora locala). Vine si dna Burg, care ne pregateste micul dejun. (...) Ceai indulcit cu o dulceata de fructe excelenta. Zahar nu prea este nici aici, desi ei fac rost. Dupa ce termin corespondenta, ies singur in oras. (...) Zegrea s-a anuntat ca vine, dar intarzie, asa ca plec la plimbare. Nu nimeresc posta decat cu greu, prin Ul. Lenina (probabil fosta Herrengasse). Intru in cateva pravalii. Nu se vinde nimic decat pe "cupoane". Doar la o farmacie de pe Ul. Lenina 31, un local superb, cu cariatide la intrare, pot cumpara niste polivitamine pentru Muntean. Intru si intr-o librarie pentru carti straine, din fosta Ringplatz de langa fosta Rathaus, unde cumpar un mic volum cu reproduceri pentru Yv. (Soviet Graphik) - o rubla. Ma intorc acasa la dl. Burg, trecand prin scuarul din fata Primariei, unde un Lenin bronzat isi priveste posteritatea - o coada imensa la un magazin de textile, pe strada ce-i poarta numele. E coada si la un magazin universal din coltul cu alta strada. Vanzatoarele de aici folosesc abacul pentru socoteli... Aflu ca sistemul de vanzare pe cupoane a fost introdus recent, experimental, pentru o perioada de sase luni. La intrebarea mea, unde ar putea cumpara cate ceva turistii, vanzatoarea imi raspunde: la bazar sau la consignatie. Tot e ceva. La pranz, inainte de masa (vareniki etc.), vine poetul Tarateanu, scund, barbos, entuziast, de 45 de ani, originar din Siclauti, lucreaza la redactia radioului local si e secretar al Asociatiei culturale "Eminescu". Ma duce la o cafenea din apropiere, unde nu gasim cafea (aparatul s-a defectat), ci doar o gustare (cu un fel de chiftele din carne de pasare, facute la ?grill? si un pahar de sirop). Poetul m-a dus si la posta sa expediez scrisorile. Va reveni spre seara. Intre timp aici s-a stricat telefonul, iar apa nu mai curge - se repara ceva pe strada. La 17,45, televiziunea locala transmite o parte din filmul in culori facut ieri, pe urmele lui Celan. La o rubrica de actualitati, Burg si cu mine, in fata casei natale, apoi in fata liceului, unde si vorbesc in romaneste cateva minute, tradus in ucraineana. La 29 XI urmeaza sa fie o emisiune de circa jumatate de ora. In schimb, dl. Burg imi spune ca sala unde urmeaza sa se tina adunarea festiva despre Celan e sala unei organizatii evreiesti. Probabil ca n-a reusit sa convinga "forurile" cernautene sa acorde un spatiu mai pe masura! (...) Fosta Herrengasse e - aflu de la Tarateanu - actuala strada Cobilinskaia. Voi merge maine s-o vad. Fosta strada Stefan cel Mare, actuala ulita Lenina, e singura mare artera pe care am ajuns sa o parcurg deocamdata. Ea "curge" la vale, inspre fosta "Ringplatz". Ce ciudat efect au numele proprii asupra strazilor pe care le desemneaza! Un nume poate schimba existenta unei strazi, dandu-i o alta aura - nu doar sonora, ci si simbolica. Strada ramane totusi aceeasi, pe plan material, desi nici din acest punct de vedere nu e aceeasi, caci imi imaginez cu greu o "Herrengsse" la fel de saracacioasa ca "Ulita Lenina" sau "Cobilinskaia"...
In apartamentul lui Burg impresioneaza placut, pe langa confort (sobe de teracota cu gaze), mobila de lemn scump - biblioteci lungi, mese, scaune frumos capitonate, pe jos parchet. Nina Burg e o gospodina priceputa, dar munceste cam mult in doua case. Inteleg ca viata e foarte scumpa, totusi se descurca, judecand dupa mesele care mi se servesc. Pe langa "cupoane" (care nu se dau si copiilor!), capata ceva de la Uniunea Scritorior. Altminteri, pensiile celor doi soti sunt destul de mici (ea are doar 120 de ruble pe luna). Drepturile lui de autor, in schimb, sunt foarte mari, conform unei legi destul de generoase. (Se plateste cam 500 de ruble pentru fiece coala de 24 de pagini, deci la o carte de 20 de coli, castigi 10.000 de ruble, ceea ce e enorm!) Seara vine sa doarma aici si dna Burg, caci s-a intors din Israel fiica-sa, al carei sot e fratele profesorului, care a murit deunazi de cancer, vecin de palier cu Burg. Inmormantarea - Vineri.
* P.S. a avut parte de patru asemenea intalniri "dezagreabile", din care trei apar in notele lui de jurnal. Fragmentul reprodus o reda pe a doua. Dosarul sau de la respectiva institutie nu a fost gasit pana in prezent.
Din volumul aflat in pregatire la Editura Vinea


Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 11.04.2008

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Un
, fel
, de
, jurnal
Vizualizari:
Printeaza
Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
vreaupresedinte.ro
Inchide