„Sunt un fiu de ţăran, pierdut prin lume”, afirmă undeva poetul Viorel Boldiş.
S-a născut în 1966 în Oradea. A fost ziarist, redactor şef al unui cotidian bihorean, a început să scrie poezii, dar n-a apucat să-şi publice primul volum la editura clujeană la care îl predase, a sosit revoluţia şi a dat totul peste cap. În 1995 s-a stabilit în Italia, în provincia Brescia. Declara ulterior că a plecat din dezamăgire şi din instinct de supravieţuire. A publicat poeme în numeroase reviste, a fost inclus în antologii de poezie italiană, a ajuns la volume proprii. A câştigat mai multe premii şi a publicat volume de poezie: Da solo nella fossa comune, Gedit edizioni, Bologna 2006 (câştigător al Premiului Eks & Tra, 2005); Rap...sodie migranti, Centro Studi Tindari Patti 2009 (finalist al Premiului Tindari Patti, 2009); 150 grammi di poesia d’amore – 150 de grame de poezie de dragoste (volum bilingv), Rediviva Edizioni, Milano 2013; Morarul zeilor – Poezii din străinătate (poezii în limba română), Rediviva edizioni, Milano, 2013. Participă la varii întâlniri şi dezbateri pe tema imigraţiei şi a literaturii, iar în 2011 i-a fost atribuită Diploma de excelenţă pentru merite culturale, de către Departamentul românilor de pretutindeni al Parlamentului României.
Viorel Boldiş scrie la fel de bine în română şi în italiană. E un poet foarte popular, nu numai printre românii din Italia. Insistă: „Sunt musafir în alte limbi,/ căci doar în limba mea mă regăsesc.” Volumul scris dar nepublicat înainte de emigrare se numea „Singur în groapa comună”. La fel s-a numit primul volum publicat după mulţi ani în Italia. („Singur în groapa comună eu sunt. / M-ascund între cer şi pământ. / Crescut şi educat în grabă, fără stare, / mă descurc, ajung să prind Crăciunul, / dacă nu, o să cer dezlegare. / Oricum, admiţând câte o mică lacună, / nu cred să mai fie vreunul / cu mine în groapa comună.”) Uneori e revoltat de realităţile care nu se schimbă ori se schimbă greu. („Timpul a trecut şi parcă / ţara aste n-are pace. / în iluzii şi minciună / viitorul nostru zace. // Se perindă parlamente, / preşedinţi unu şi unu ,/ de-ţi vine să-i pui în poză / şi să tragi în ei cu tunu.”) Alteori pare o trâmbiţă a revoltei: „Ascultaţi bine, vă spun pe româneşte: / Ar trebui să vă cuprindă teama! / Nu mai e mult, poporul se trezeşte, / Voi l-aţi belit, el vă va face seama.” Cele mai multe dintre poeziile sale sunt însă de dragoste, una amară, care pare puţin împărtăşită sau îndepărtată.
„Cu susul în jos
Eu te iubesc, stau în cap şi te iubesc...
Văd lumea întoarsă pe dos; îndrăznesc
să o iau la-ntrebări... măi lume, ce dracu faci?
Tu stai cu capul în jos, lângă mine, şi-mi placi.
Două păsări dau din aripi zburând parcă dinspre cer spre pământ.
Da iubito, totu-i cu susul în jos. Oare ce legământ
ne ţine cu picioarele împlântate-n ţărână?
Mă rog, lasă, nu-mi răspunde, mai bine ia-mă de mână,
sau mai bine zis de picior,
gâdilă-mă în talpă încetişor
şi spune-mi că mă iubeşti şi cu capul în jos,
cu o iubire, aşa, întoarsă pe dos.
Vai, abia acuma am înţeles ce se întâmplă:
două idei şi-un sentiment îmi ies împreună din tâmplă
şi se îndreaptă exact înspre tălpile tale înfipte în cer...
Asta e... eu te iubesc de la cap şi până la picioare şi sper
ca toată lumea asta, aşa întoarsă pe dos cum este,
să se transforme într-un sfârşit frumos de poveste.
Casa mea din tine
Dacă aş putea
mi-aş face casă în tine, iubita mea.
Aş face-o din paie şi lut
să miroşi ca pământul
unde am crescut.
Ferestrele le-aş pune sus sus,
în ochii tăi mari şi luminoşi,
să-mi intre lumina din ei
de câte ori iubito te uiţi în ochii mei.
Şi nu m-aş îngrădi, gard nu mi-aş face.
Dacă aş putea şi dacă ţi-ar place
aş planta în tine iasomie
şi pe la colţuri viţă de vie
să beau din tine, să-mi treacă din dor.
Dacă aş putea, parcă aş vrea să mor
şi să rămân în tine-o veşnicie.”
(din 150 grammi di poesia d’amore – 150 de grame de poezie de dragoste, Rediviva Edizioni Milano, 2013)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
