CONFESIUNI

Un post-scriptum necesar

26 ian 2007 Autor: David Esrig

La finele anului trecut, regizorul David Esrig s-a aflat la Bucuresti, pentru a inaugura - cu un Asteptandu-l pe Godot fara cusur - Teatrul Tineretului "Metropolis". Am profitat atunci de ocazie si am realizat doua episoade de confesiuni. Ceva ramasese insa nespus si, dovada ca nu a fost doar o impresie personala, m-am pomenit la inceput de ianuarie cu un e-mail de la marele regizor, care avea atasat un epilog la miniserialul nostru: "Simteam ca mai trebuie spus ceva...". (Marcela Gheorghiu)

Trebuie sa ma intorc la inceputuri, sa punctez reperele esentiale ale debutului meu in teatru. Ele sunt foarte importante pentru activitatea mea ulterioara. Drumul catre teatru a inceput, asa cum am mai spus, la Televiziunea Romana. Dupa succesul cu spectacolul de absolvire (Moliere, Vicleniile lui Scapin), cu care am facut un turneu prin toata tara si am inaugurat Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, am primit unele oferte de angajare in Bucuresti, dar ce vedeam pe scena era inca prea departe de ceea ce imi imaginam eu ca trebuie sa fie teatrul. Televiziunea, in schimb, era atat de cruda, de tanara in acea vreme - sincer, cred ca m-am numarat printre pionierii bransei -, incat se putea experimenta destul de liber pentru acea perioada in toate domeniile vizualului.
Asa s-a facut ca am acceptat chemarea de a lucra ca regizor la Televiziune, in 1957, a redactorului-sef Radu Vasiliu, un foarte entuziast si inteligent jurnalist, care, din cauza acestor calitati, a si fost rapid dat afara din TVR. Am
mai spus, de asemenea, ca am avut ocazia sa-mi transmit propriile spectacole - Vicleniile lui Scapin si, mult mai tarziu, Nepotul lui Rameau (imprimarea a fost stearsa); in plus, am transmis fotbal, muzica usoara si clasica, am pus in scena Teatru la TV, am facut emisiuni de Revelion cu Maria Tanase - una dintre amintirile legate de aceasta mare artista am evocat-o deja intr-unul dintre episoadele publicate la finele anului trecut -, emisiuni pentru copii si am realizat medalioanele unor mari actori, precum Lucia Sturdza Bulandra, Ion Manolescu, Costache Antoniu, Ileana Predescu... Am repetat cu Ion Manu, cu Eugenia Popovici, cu Vasiliu-Birlic si Radu Beligan. Am acumulat astfel o experienta care mi-a dat siguranta si, in urma unei montari cu Radu Beligan, Rica (Valeria) Gagealov, Misu Fotino etc., am primit oferta lui Beligan de a ma alatura noului Teatru de Comedie. Am inceput cu o piesa de Radu Cosasu, in scenografia lui Popescu-Udriste, care m-a introdus in lumea teatrului bucurestean si mi-a deschis drumul catre ceea ce doream de fapt sa fac - si sa fiu - mai departe.

Un episod grotesc
Tot la Televiziune am avut o intalnire care a avut si ea urmari pentru drumul meu in teatru. IATC-ul s-a hotarat atunci sa puna in scena Poemul lui Octombrie, piesa lui Maiakovski in regia lui Iani Cojar, unde fiecare dintre docenti (profesor universitar neretribuit, la al carui curs studentii nu erau obligati sa dea examen - n.r.) urma sa schiteze una dintre nenumaratele episoade ale poemului. Eu, care in paralel cu munca la Televiziune eram si asistentul lui Ion Sahighian la o clasa de actorie, mi-am ales un episod grotesc, iar Iani Cojar mi l-a distribuit pe Gheorghe Dinica in rolul lui Kerenski, daca nu ma insel. Fiind foarte prins cu munca la Televiziune, l-am rugat pe Dinica sa vina la mine, la studioul din Strada Moliere, unde i-am explicat ca trebuie sa se deghizeze intr-o bona de familie buna, cu rochie de matase neagra, guler si bonetica dantelata si sa-l plimbe intr-un carucior pe tar, care tine in gura un biberon. I-am schitat o punere in scena povestita cu cateva indicatii de miscare in gradina Televiziunii si i-am spus sa vina dupa un timp sa-mi arate ce i-a reusit. Dupa doua saptamani, a reaparut. Am cerut de la recuzita un carut de copil si Dinica mi-a jucat scena in aceeasi gradina, in arsita unei zile de vara bucuresteana. Am repetat, am ramas prieteni si, cu acordul lui Radu Beligan, l-am scos de la Teatrul Mic, unde facea un soi de figuratie in Pigulete plus cinci fete de H. Nicolaide. L-am adus la Teatrul de Comedie sa joace rolul Caion, in spectacolul Procesul domnului Caragiale de Mircea Stefanescu, pentru festivalul international dedicat comemorarii unei jumatati de veac de la moartea lui I.L. Caragiale. A fost primul meu succes international, iar pentru Dinica prima afirmare nationala, intr-o distributie care-i avea in frunte pe Jules Cazaban in rolul Caragiale, Mircea Septilici in rolul Delavrancea, apoi Radu Beligan, Stefan Ciubotarasu, Nicolae Gardescu, Florin Scarlatescu, Mircea Constantinescu, Dem. Savu, Sanda Toma, Amza Pellea etc.
La Teatrul de Comedie am gasit o foarte simpatica echipa de actori tineri: Vasilica Tastaman, Sanda Toma, Iurie Darie, Liliana Ticau, Amza Pellea, Dumitru Rucareanu, Dumitru Chesa, Consuela Darie, Iarina Demian s.a. Prin Dinica s-a adaugat acestei excelente trupe un actor cu personalitate puternica, un protagonist innascut pentru marele repertoriu, care ma urmarea si ma fascina...

Umbra lui Dinica
Primul meu pas in spatiul teatrului existential si metaforic, care reprezenta, de fapt, ceea ce visam sa pot face ca regizor, a fost Umbra de E. Schwartz. Spectacolul a devenit posibil pentru mine si gratie faptului ca am putut imagina perechea om-umbra distribuindu-i acolo pe Iurie Darie (Omul) si Gheorghe Dinica (Umbra), care intruchipau foarte exact contrariul fizionomic si de caracter al acestui cuplu cu o simbolistica atat de ascutita. Dar si Vasilica Tastaman, si Sanda Toma, si Titi Rucareanu, si Amza Pellea formau cupluri generatoare de o tensiune spirituala remarcabila. Piesa, vadit orientata contra oricarei dictaturi - fie ea stalinista sau hitlerista - a putut fi inclusa in repertoriu pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej incepuse distantarea de Moscova si, drept urmare, cenzorii, cu naivitatea lor innascuta, si-au imaginat ca spectatorii il vor vedea doar pe Stalin intruchipat in rolul Umbrei, nu si pe Gheorghiu-Dej...
Din acelasi motiv a impus Ministerul Culturii participarea Umbrei la turneul Teatrului de Comedie la Moscova si Leningrad (1963). Am jucat acest spectacol rebel - ironia sortii e uneori redutabila - chiar in Teatrul din incinta Kremlinului, nu departe de fostul birou al lui Stalin. Succesul a fost neobisnuit de mare, cu repercusiuni si in ce priveste interesul pentru spectacolul nostru in vestul Europei.
Cu ajutorul lui Gheorghe Dinica, l-am vanat o vara intreaga pe Marin Moraru, coleg cu Dinica la clasa marii doamne a teatrului romanesc Dina Cocea, aceeasi Dina Cocea care imi daduse si mie impulsul decisiv de a face teatru. Moraru, si el figurant in spectacolul Pigulete plus cinci fete de H. Nicolaide, era cam intimidat de faima proaspata si in crestere a Teatrului de Comedie si a trebuit sa ma despart de Florin Scarlatescu in spectacolul Umbra de E. Schwartz pentru a-l distribui pe Marinus in rolul ministrului de Finante, un politician paralitic, viclean, criminal si grotesc, purtat tot timpul pe scena de doi vlajgani care-i miscau bratele si picioarele in pozitiile cerute de retorica sa verbala. Imi aduc aminte ca, dupa prima repetitie pe scena cu Marin Moraru, Amza Pellea a exclamat cu stupoare: "Iezrig (asa imi pronunta Amza numele) a gasit un al doilea dement pentru micul nostru ansamblu!". Primul era pentru el, desigur, Gheorghe Dinica.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 26.01.2007

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Un
, post-scriptum
, necesar
Vizualizari:
Printeaza
Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
vreaupresedinte.ro
vreaupresedinte.ro
Inchide