Am ajuns, iata, la jumatatea stagiunii. Analizata strict numeric, productia scenelor din Capitala pare sa se prezinte multumitor. La fel, gama de genuri dramatice frecventate, cu toate ca aplecarea pronuntata spre comedie parca dezechilibreaza nitel nava teatrala bucuresteana privita global. Ceea ce insa este net in suferinta e categoria spectacolelor de anvergura, intelegand prin asta nu atat montarile mari, cu distributii si costuri-mamut, cat acele mizanscene de inaltime ideologica si/sau estetica, la care, privind si ascultand, omul sa exclame: "asta da, teatru!".
Vreau sa spun ca, oricate satisfactii ti-ar da o piesa decenta, pusa in scena si jucata "curat" si dupa care te simti meditativ cu masura ("Ce ti-e, dom'le, si cu femeia!"), incerci la un moment dat nevoia sa vii in contact cu o lume mai adevarata si cu simtaminte mai complicate decat cele pe care le ofera, gata facute, spectacolele de serie - teatrul culinar, cum i-a zis Bertolt Brecht. Dar institutiile si artistii care se incumeta azi, in capitala Romaniei, sa tinteasca mai sus de obsesivul box office s-au rarit alarmant, desi experienta europeana ne invata (degeaba, deocamdata) ca seriozitatea nu exclude popularitatea. Adica succesul. Adica banii.
Cauta sa ne aminteasca acest lucru un spectacol care a avut nu demult premiera la Teatrul "Bulandra": Anatomie. Titus. Caderea Romei de Heiner MA1ller. Este o scriere din specia gloselor pe teme celebre (un fel de remake-uri, ar zice teen-ager-ii nepasatori la parlamentarile filologice); in cazul de fata, tema este piesa Titus Andronicus de William Shakespeare. Multa lume stie cine e Shakespeare (pe care Jan Kott l-a transformat, in cartea sa, in "contemporanul nostru", lansand astfel un cliseu care avea sa faca solida cariera), mult mai putina stie cine e(ra) Heiner MA1ller - si, din pacate, nici nu are sanse de a afla din programul spectacolului. Pacat, intrucat Heiner MA1ller (1929-1995) a fost nu doar un scriitor important (cel mai insemnat, spun unii, dramaturg din Germania comunista, apoi din Germania reintregita), ci si o constiinta, mai intai (disident, cu luari de pozitie transante, pedepsite prompt de regim), si un caz de constiinta, dupa aceea (disident in sens invers, criticand dur realitatea tarii unificate). Piesa montata acum la "Bulandra" dateaza din 1984 si face parte (alaturi, de pilda, de Masinaria Hamlet, cea mai cunoscuta, probabil, in lume) din seria "comentariilor teatrale" la care MA1ller a recurs pentru a vorbi prin ricoseu despre actualitate, atunci cand piesele "de actualitate" ii fusesera interzise. Autor de marime universala, el este intens jucat, de peste doua decenii, atat in Europa cat si in America de Nord; in Romania poposeste acum - abstractie facand de o conserva cu Hamletmaschine, spectacol al lui Robert Wilson "reconstituit" pe scena TNB acum vreo 10 ani - pentru prima oara (!).
Avand de a face cu un text post-modern, sau care poate fi receptat astfel de sensibilitatea zilei, Alexandru Darie (caruia ii doresc din inima sa ramana in primul rand regizor si abia apoi director al Teatrului "Bulandra", caci ar fi tragic ca un artist autentic sa fie "inghitit" de preocuparile administrative) a recurs la o modalitate potrivita - adica post-moderna - de punere in scena a acestei amare meditatii pe marginea Istoriei: in arena de lemn crud construita de scenografa Maria Miu (aluzie la antichitatea romana si, deopotriva, la barocul elisabetan), personajele-actori se misca nu doar pe circumferinta, ci si pe diametru, traversand campul vizual al spectatorilor ca la o defilare de moda, sugestie accentuata de jocul savant al luminilor. Permanenta alternanta a "trairii" cu "distantarea" - o distantare al carei spatiu de referinta e nu realitatea, ci tot literatura - obliga cu blandete privitorul la o gimnastica a spiritului pe care, dupa primele momente de panica, acesta o primeste cu placere, pentru ca e sustinuta de o subtila mangaiere a simturilor datorata exceptionalei ambiante sonore create de compozitorul Adrian Enescu si cromaticii rafinate a costumelor.
La randul ei incalzita, parca, de frumusetea textului (inspirat transpus in romaneste de Oana Turbatu si Razvana Cernat), echipa de interpreti "creste" pe masura ce joaca - atat inauntrul aceleiasi seri, cat si de la o reprezentatie la alta. (Mai putin simpatica e cresterea galagiei: oare nu se poate vorbi normal, fara tipete, stimati actori ai Teatrului "Bulandra"?) Am vazut spectacolul de doua ori. In prima varianta, in rolul (-cheie) al Naratorului aparea Radu Amzulescu: rece, sec, cu o durere scrasnita ce rupe zagazul ironiei rele abia in monologul din finalul partii I; in cealalta seara, Dan Astilean veghea nasterea, chinurile si moartea-resurectia fiecarui personaj cu o compasiune calda, vibranta, mult mai omeneasca. Desi, intr-un fel, contributia fiecarui component al echipei ar merita o analiza, trebuie sa mentionez doar "varfurile": Camelia Maxim (nuantand ireprosabil trecerea Tamorei, regina gota prizoniera, de la disperare la ura si apoi la oroare), Cornel Scripcaru (un Titus enigmatic, ce pare sa-si piarda mintile nu din durere, ci din neintelegerea absurditatii sfruntate a destinului), Claudiu Stanescu (un Aaron intrupand cu detasare Raul in sine), Anca Androne (o Lavinia intens expresiva in ipostaza muta), Marian Ralea, Romeo Pop, Ion Cocieru, Adrian Ciobanu, Marius Capota.
Printre multele produse scenice pe seama carora e ridicol sa te certi cu vreun preopinent, in fine un spectacol tulburator, desi deloc lipsit de imperfectiuni, si care poate provoca si reflectie solitara, si dialog comunitar.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
