Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în Grumăzeşti, jud. Neamţ. Absolvent al facultăţii de filologie din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, specializarea Limba română-Limba latină; Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului (Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi); Meritul Cultural în grad de Ofiţer, grad A, în anul 2010; Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ din anul 2005.
Cărţi publicate (selectiv): Ceremonii insidioase (1985); Poeme în alb-negru (1987); Intimitatea absenţei (1992); Cîntece de îngropat pe cei vii (1993); Fratele meu,străinul (1995); Titanic şvaiţer. Momente şi schiţe (1997); Supravieţuitorul şi altepoeme (1997); Complicitate (1998); Goliath – proză scurtă (1999); Îngerul căzut (2001); Bătrînul şi Marta, un romanţ şi cîteva povestiri (2002); România pe înţelesul tuturor (2003); Gloria milei (2003); Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei? (2004); Podul (teatru, 2004); Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului (eseu, 2004); Bătrînul şi Marta, ediţia a II-a (2005); Părintele Iustin Pârvu şi moralaunei vieţi cîştigate (2005); Poezii alese (2006); Cu părintele Iustin Pârvu despremoarte, jertfă şi iubire (2006); Părintele Iustin Pârvu: daruri duhovniceşti (2007); Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească şi creştină (2008); O dramă lavînătoare. Antologie de poezie, (2008); Frig, roman epistolar, în colaborare cu Aurel Dumitraşcu (2008); Iadul etic, iadul estetic (2008); Paznicul ploii (2010), Cucuta (antologie, 2011), Contribuţii la estetica umbrei (2012).
„Urma” nu e cartea unui poet convertit la proză, ci e un roman scris după toate regulile genului. Subiectul e provocator: în închisoarea de la Aiud, în anii ’60, apar urme suspecte pe zăpada dintre pavilioanele înţesate cu deţinuţi. Ancheta care urmează e o incursiune în subteranele suferinţei, rezolvarea artistică e surprinzătoare şi memorabilă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate.
Adrian Alui Gheorghe: „Am scris Urma dintr-o respiraţie, în trei, patru săptămîni, după ce am purtat în minte subiectul vreo doi ani. E o poveste care intră în intimitatea teribilei închisori de la Aiud, în anul 1960, un an de vîrf al torturii din perioada comunistă. Paradoxal drama lunecă în comedie, rîsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizată.”
*
* *
Prima mărturie era a unui deţinut, Ţurel, închis pentru că îşi plantase pe casă un drapel american, ca să le arate avioanelor yankee unde să aterizeze. Dar mai iuţi decît americanii fuseseră miliţienii din comuna sa, Cumpăna, de undeva de prin Dobrogea, care au sosit la ţanc, ca să demobilizeze un duşman al poporului. Ţurel susţinuse la interogatorii că steagul căzuse de undeva din văzduh şi că nimerise la el pe casă. Probabil căzuse dintr-un avion american, aflat în zbor...
Bun, a căzut, dar cum de nimerise exact pe coama casei şi se mai şi înfipsese în aşa fel încît să fie zărit de departe, să fluture în vînt...?!
La asta Ţurel nu avea o explicaţie, dar îl luase pe nu în braţe şi punea situaţia nenorocită în care se afla pe seama ghinionului.
Mai mult, de vreo zece ani căuta o ieşire din acea situaţie, ar fi făcut orice să iasă afară. Ar fi turnat chiar, dacă asta l-ar fi ajutat, dar nu găsise ceva convingător să toarne, care să-l ajute să scape.
Cînd Cocoţoi l-a pus să spună tot ce ştie despre urmele de pe zăpadă, din curtea închisorii, din nopţile trecute, Ţurel recunoscu că nu ştie nimic, că el nu avea cum să vadă acele urme.
Dar nu bănuie? Iese cineva din închisoare noaptea? Intră cineva noaptea? A auzit el aşa ceva?
Ţurel s-a uitat jur, împrejur, a făcut ochii mici, mici, după care i-a făcut semn lui Cocoţoi că ar trebui să se retragă undeva. Gardianul l-a condus la camera de interogatorii, de unde, de obicei, se auzeau urletele animalice ale schingiuiţilor. Acum era linişte.
Ei, cine-i?, întrebă cu neîncredere Cocoţoi.
Urdea, de el e vorba. Noaptea vine nevastă-sa la el. Nu ştiu cum vine, dar vine.
Gardianul îl privi pieziş, ca şi cum cu o ureche ar fi ascultat o muzică de departe:
Vine nevasta deţinutului Urdea în celulă? Eşti sigur?
Da, sînt sigur. Am văzut eu. Şi ceilalţi cred că ştiu, dar nu spun.
Şi, mă rog, pe unde intră ... nevasta asta? Prin zid?
Nu ştiu, dar eu am văzut-o acolo, sub aceeaşi pătură cu el.
Adică dorm unul cu altul, ca bărbatul cu nevasta?
Exact.
În celulă? mai întrebă o dată gardianul.
În celulă.
Şi ce fac?
Aici Ţurel făcu ochii mari ca şi cum ar fi vrut să-şi scoată de pe retină nişte imagini. Apoi începu să descrie gardianului, care îl asculta cu gura căscată, ceea ce văzuse: Am auzit un foşnet, apoi un rîs înfundat. M-am trezit. M-am uitat aşa, era lumina chioară a becului de control de pe hol care se strecura vag în interior. Şi în lumina aceea, după ce ochii se obişnuiră cu contururile, am văzut-o. Avea părul lung ca de vrăjitoare, despletit pe spate. Una ca ea mai văzusem într-un cimitir, cîndva, făcea vrăji la miezul nopţii... Era goală puşcă. I-am văzut formele, rotunde, curgeau nu alta, ca nişte valuri de apă pe pietre. Urdea îi ciupea sînii şi ea sughiţa de plăcere, dar cu nasul înfundat în palme. Din cînd în cînd îşi dădea capul pe spate cum fac pianistele care se leagănă cuprinse de o plăcere la care numai ele au acces. Apoi, ehei !... Apoi începu să se mişte ca o epileptică, îşi izbea mijlocul de mijlocul bărbatului, se arcuia ca o iapă scăpată din frîu, eu îi auzeam nechezatul deşi nu necheza. Apoi i-a zis lui, am auzit eu, ia-mă cu mîna stîngă, smulge-mi pielea şi eliberează-mă din mine însămi, sau cam aşa ceva ... Ha, ha, a zis el şi o bîjbîia, o întorcea de pe o parte pe alta ca şi cum ar fi lucrat un aluat care se lăsa modelat. M-ai sleit, i-a spus el. Am auzit eu cînd i-a spus aşa. Iar ea a rîs şi l-a muşcat de ureche şi el i-a zis au, de ureche asta nu, să nu mă mai muşti, că mi-a rupt-o la interogatoriu Posteucă, caraliul. Apoi el s-a urcat pe ea şi a prins-o între coapse şi i-a zis: acuma zboară şi ea i-a zis da, zbor, dar o fac singură, nu pot să te iau şi pe tine, că dacă încerc, ne prăbuşim amîndoi şi ne omoară santinelele şi ne dau la groapa comună şi copiii rămîn singuri, pe drumuri.
Aici Ţurel tăcu.
Gardianul rămase cu gura căscată, cu ochii pironiţi pe gura deţinutului. Voia să-i surprindă grimasa care să-i confirme că nu era nimic adevărat din ce spusese, că totul fusese o aiureală, o minciună, o fantasmagorie de cap înfierbîntat de vreo infecţie ascunsă. Dar Ţurel nu schiţă nici cel mai mic gest. Pe faţa lui se întipări o tristeţe provenită din amintirea vieţii de dincolo de gard, de la care mai primea slabe semnale, amintiri care păreau ale altcuiva, pe care şi le spunea uneori fără să le mai simtă ca ale lui.
Şi cum a plecat femeia?, întrebă gardianul.
În zbor, spuse cu ochii pierduţi în zare deţinutul.
În zbor ... ? Gardianul se sprjini de perete, simţea că dracul venise, îl înşfăcase şi acum îl purta prin lumi fără nici o noimă.
În zbor, zici?
În zbor, reconfirmă deţinutul.
Şi ai putea să scrii toate astea? Ai putea să le scrii pe hîrtie aşa cum mi le-ai spus mie?
Pot, răspunse Ţurel. (...).
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
