In data de 16 septembrie 1950, la Besancon, Dinu Lipatti urca pe scena cu un mers sovaielnic. Odata ajuns in dreptul pianului, tremurul trupului se potoleste, artistul se dezlantuie si cu o mana de fier in manusa de catifea (mai exact, potrivit vorbelor lui Walter Legge: "softness through strength") "mangaie mierlele pe clape", taind, literlamente respiratia auditoriului, atunci cand interpreteaza suita celor paisprezece valsuri ale lui Chopin. 14? Nu tocmai. Nicio nota gresita, fiecare piesa in parte este plina de viata, adanc expresiva si aflata sub un desavarsit control emotional. Cu toate acestea, ceva lipseste. O stiu cei atenti si priceputi intr-ale muzicii din sala si ne-o reaminteste memoria discului (cei de la Columbia, cu care Lipatti se afla sub contract, venisera, vampiric, sa-i stoarca ultimii stropi de vlaga artistica). Dupa un lung moment de tacere, cand sala a inmarmurit, maestrul, in varsta de 33 de ani, realizand, poate, ca il lasa puterile, renunta la ultimul vals, al 14-lea, si interpreteaza o scurta corala de Bach: Jesus, bleibet meine Freude. Spaima ca Chopin ii putea juca o festa? Sau doar dorinta de a lasa sa pluteasca in aer duhul subtire al unui testament muzical?
Cu sapte ani inainte, Lipatti fugise din Romania impreuna cu sotia sa, Magdalena Cantacuzino, se stabilise la Geneva si acceptase postul de profesor la Conservator. "Artistul de o divina spiritualitate" (Francis Poulenc), "arhanghelul claviaturii", cel ce studiase cu Enescu (nasul sau), cu Alfred Cortot (o nota: acesta din urma, la Concursul international de pian de la Viena din 1933, a parasit juriul in semn de protest pentru faptul ca lui Lipatti i se decernase doar premiul al II-lea), cu Nadia Boulanger, Paul Dukas si Charles Munch, avea totul: har, stapanire de sine, finete, tehnica rarisima. Ceea ce i-a lipsit a fost timpul. Pregatindu-se pentru un turneu in America, in 1944, Lipatti descopera ca sufera de leucemie. Dupa o relativa ameliorare, datorata unui tratament cu cortizon (medicament recent descoperit, foarte scump la vremea respectiva, pe care i l-au platit Igor Stravinsky si Yehudi Menuhin, intr-un gest de admirabila solidaritate), boala revine, crutandu-i doar sufletul si vointa, cele doua aripi care l-au facut sa zboare pentru ultima oara, atunci, in 1950, la Besancon. Dupa trei luni de la legendarul concert, "minunea romaneasca", "cel caruia nimeni de atunci si pana azi nu i-a atins plenitudinea poetica in interpretarea lui Bach si Chopin" (Francois Dufay) se stingea trei luni mai tarziu la Geneva, tinand in maini partitura Cvartetului in Fa minor al lui Beethoven.
Despre aceste ultime saptamani de viata ale artistului scrie Andre Tubeuf, in recent aparutul volum (editura Actes Sud) La Quatorzieme Valse. Text fictional sprijinit pe fapte verificabile, romanul-eseu scris de Tubeuf (unul dintre cei mai importanti muzicologi francezi ai momentului, profesor de filosofie si romancier apreciat, tradus la editura Humanitas, cu cativa ani in urma - Mozart, drumuri si canturi), sfasie atmosfera de suferinta a interpretului, lasand sa se vada nu disperarea condamnatului, nici disolutia trupeasca a bolnavului, ci doar bucuria si gratitudinea celui care stie ca a ajuns la adevarul ultim. Un poem epic, o lectie de scriitura artista si un efort de intelegere, pe care iubitorii muzicii vor sti sa le claseze nu doar ca pe un omagiu emotionat, ci, daca vreti, ca pe o inregistrare oculta, ultima, a sufletului lui Lipatti dupa 58 de ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
