Strazile dupa razboi
(...)
- As vrea sa va vorbesc putin despre oras in general, despre schimbare, asa cum o percepea toata lumea si o puteam simti si eu, un copil. Din punct de vedere urbanistic, mai era inca asa cum fusese inainte de razboi. Foarte multe strazi, cele mai multe, nu aveau nici o casa cu etaj; in schimb, fiecare casa avea o gradina. La o casa mare, de om bogat, era si gradina mare si ingrijita. La o casa mai modesta, era si gradina mai micuta. Dainuia obiceiul ca in mai toate curtile modeste sa fie cel putin o bolta cu vita de vie.
- Din orasul acesta cu gradini nu prea a mai ramas mult.
- Cateva strazi (uite, Strada Lipova, despre care vom vorbi, pentru ca acolo a locuit o vreme familia tatalui meu) si-au pastrat infatisarea aproape intacta, pana azi. Dar aspectul strazilor depindea si de circulatie. Sigur, asta il impresiona pe un baiat. Inca mai dominau trasurile, iar cand ningea, saniile. Orice birjar avea pe langa trasura si o sanie. Daca era zapada, iesea cu sania. Automobilele erau putine, dar aveau o caracteristica, faceau foarte mult zgomot. Cand se apropia o masina, chiar pe strada vecina, o auzeai de departe. Si, un lucru pe care l-am remarcat eu atunci, copil fiind, si care imi placea, era o mare diversitate de claxoane. Tot felul de claxoane, sonerii, trompete, tot felul de avertizoare. Nu era reglementat felul cum sa fie folosite claxoanele, fiecare masina avea un claxon deosebit. Existau tot felul de sunete, unele care erau legate si cu motorul, altele erau manuale, cum erau trompetele cu pompite, incat venirea automobilelor pe strazile Bucurestilor a fost mai ales o aparitie sonora neobisnuita.
- Dar nu era vorba, inca, de o invazie.
- Strazile erau colorate de amestecatura dintre mijloacele hipo si automobile. Se impacau bine unele cu altele, accidente erau foarte putine. In primul rand, automobilele mergeau relativ incet, n-aveau viteza de astazi, in al doilea rand, erau rare. Cele mai multe aveau caroserii deschise. Unele aveau capota, ca trasurile, cand ploua. De asemeni, nimeni nu parca masina pe strada. Toata lumea o baga in curte sau in garaj.
- Se transformau grajdurile in garaje. Se mai vad si acum, in cate un fund de curte, deschiderile unor poduri pentru fan, deasupra cate unui garaj. Si pe Strada Olari, si pe Strada Armeneasca mai sunt asemenea garaje.
- Dar, in acest timp, trasurile isi aveau mandria lor, erau birjari care aveau niste cai superbi si trasuri de lux. Taxiuri aproape ca nu erau, cate unul, doua incepusera sa fie, automobilele apartineau unor persoane particulare. Imi aduc aminte, asta ca sa vedeti ce viteza aveau automobilele atunci, o discutie intre un vizitiu mandru, cu cai frumosi, si un sofer. Spuneau ca, daca se iau la intrecere, fiecare din ei castiga. Soferul ii spunea birjarului: Ehei, pai dumneata dai bici cailor si ai plecat, mergi repede, eu nu pot sa plec asa repede, dar cand iau viteza, sigur am sa te intrec! Asta ca sa vedeti ca se puteau lua la intrecere caii si automobilele. Dupa un timp, in Bucuresti erau foarte multe automobile, Mercedes, Chrysler, Alfa Romeo.
(...)
Gazeta matematica
Pe cand am facut plimbarile de recunoastere pe strazile dintre Stirbei Voda si Calea Grivitei, exista intre Strada Theodor Aman si curtea Bisericii Manea Brutarul o scurtatura, o mica trecere ingusta, intre doua case, cu numerele 24 si 26, intr-o parte cu un gard de lemn, in cealalta, cu gard de zid si calcan, umbrita de copacii din curti, aplecati in afara. Parea veche de cand lumea si menita sa dainuie, un drumusor, numai pentru oamenii locului. Intre timp, una dintre casute a fost inlocuita de o vila, trecerea aceea a disparut, gatuita de vreun nou proprietar, nu stiu cat de indreptatit, dar atunci, acum sapte-opt ani, pe acolo am trecut. Venind de pe Strada Transilvania spre Strada General Budisteanu, am ocolit biserica, pe poteca de sub plopii ei imensi, pe langa peretele ei nordic, am privit in treacat crucea veche de piatra aflata acolo de vreo doua sute de ani si, prin portita de langa absida altarului, am iesit in Strada General Budisteanu. Am cotit la dreapta si ne-am oprit dupa doar cativa pasi, in umbra unor case gemene, ce se privesc fata-n fata. Nu am intrat, ne-am multumit sa privim curtea, ce nu-si tradeaza tainele celor care trec fara sa patrunda inauntru.
- Domnule Roco, venind, cum ati propus, in Strada General Budisteanu, nu facem numai un ocol in spatiu, ci si unul in timp. Ne intoarcem in anii tineretii parintelui dumneavoastra, inginerul Mihail Roco, anii sfarsitului de secol XIX. Sunt aici case foarte frumoase, foarte elegante, de sfarsit de secol XIX, vile care, in mod miraculos, si-au pastrat pana astazi cate un petic de gradina, cu havuz, cu arbori bogati si batrani, cu bazine si fantani, o rezervatie a Bucurestilor uitati.
- Ca si oamenii, strazile batrane par cateodata mai tinere decat sunt. Este si cazul Strazii General Budisteanu, fosta Manea Brutarul, dupa cum se numeste biserica aceea, prin curtea careia am trecut, biserica de care sunt legat prin multe amintiri. Circulatia automobilelor, a pietonilor ii da strazii un aer tineresc. Cu toate astea, este o strada straveche in Bucuresti, una dintre putinele care si-au pastrat casele vechi. Afara de coltul dinspre Catedrala Sfantul Iosif, sunt numai case cum au fost altadata. Desigur ca printre acestea sunt cladiri care atrag atentia prin stilul lor, prin eleganta, asa cum ati spus, dar mai sunt si altele, care, la prima vedere, par a fi banale. Lucrul acesta se intampla si la numerele 12-14, unde, de pe strada, se vad doua corpuri de case. La mijloc, o alee foarte ingrijita, cu trandafiri, cu hortensii, cu arbusti, iar in fund pare sa fie o gradina.
- Cand ati trecut ultima data pe acolo?
- Acum cateva zile, am deschis poarta acestei case si am mers mai departe, spre adancul curtii. Acolo, o priveliste cu totul neasteptata: o curte mare, in fund, o casa in semicerc, un tavan de vita-de-vie, peste tot, pe de laturi, niste copaci, unii foarte batrani, un tei, un castan. Oamenii de aici au inceput sa deschida ferestrele, la etaj, au inceput sa iasa, cate unul. Mi-au facut o impresie cat se poate de buna, prin faptul ca am descoperit acolo un vechi colt de Bucuresti, nu numai din punct de vedere al peisajului, in general, neobisnuit chiar si pentru vechiul Bucuresti, ci si pentru oamenii care locuiesc acolo. Toti locuiesc de multa vreme acolo, sunt politicosi, si se vede ca se inteleg bine intre ei. Trebuie sa va marturisesc ca de cate ori trec prin fata acestor case sunt foarte emotionat.
- Ce inseamna ele pentru dumneavoastra?
- Aici, in acest grup de case, s-au petrecut, acum o suta si ceva de ani, unu-doi-trei-patru-cinci-zece si chiar mai mult, pentru ca lucrurile s-au derulat in timp, doua mari evenimente, cruciale pentru cultura romaneasca. Aici au fost birourile directiei Lucrari Noi, de la Calea Ferata, unde s-au facut toate planurile, toate lucrarile, toate calculele pentru Podul de la Cernavoda, celebrul pod, opera de arta si de inginerie, si tot aici, un alt eveniment: cinci dintre tinerii care munceau pentru Podul de la Cernavoda au infiintat Gazeta matematica.
- Deci, intre Pod si revista de matematica romaneasca exista o legatura de sange!
- Intre aceste doua evenimente exista un punct comun, care ma priveste direct, pentru ca, la amandoua, a participat tatal meu, inginerul Mihail Roco. Dar mai e un amanunt: aici a locuit si Anghel Saligny, intr-una din casele astea. Din cate am inteles, si de la locatarii de acum, care, sigur, nu mai stiu bine, cladirea semicirculara din fund era cu birouri. Pe dreapta, pe stanga, puteau fi si birouri si locuinte. Pe acolo au trecut pasii marelui Anghel Saligny! A locuit cu familia lui. Sotia lui, Tereza Saligny, prietena buna cu bunica mea, Maria Borcescu, a fost o persoana care si-a sprijinit toata viata sotul, si s-au inteles cat se poate de bine. Acolo, mama mea, cand era copil, de doisprezece-treisprezece ani, se juca cu mingea, cu fata sotilor Saligny, Sofia, care s-a casatorit mai tarziu cu inginerul Fintescu. Toata viata au ramas prietene, ca doua surori. Iar eu am fost prieten cu fiul ei, Ionel Fintescu. Tot aici a lucrat si tatal meu.
Fragment din volumul Povestile unui domn din Bucuresti. Dinu Roco, in pregatire la Editura Vremea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
