Marcând, decorativ şi inventiv, finele anului în care Galeria Senso a revenit în circuitul public, dar şi deschiderea unui sector destinat (după facere), desfacerii obiectelor de artă, expoziţia de faţă reuneşte unsprezece nume şi suficiente lucrări încât să dea seama aici şi acum, despre calitatea şi prestanţa acestui câmp de consacrare. Manualitatea şi apetenţa tehnică au persistat dintr-un timp, spre fericirea noastră, trecut; atunci singurele piese remarcabile, ivite cu surprinzătoare prospeţime în cenuşiul cotidian, cu o ingeniozitate care sfida orice obstacol sau interdicţie, erau realizate de artiştii acelor generaţii, transformaţi, asemenea creatorilor medievali, în artizani de o virtuozitate fără egal, în alchimişti care-şi împlineau în sfârşit visul de o viaţă. Şi chiar dacă acum poate fi găsit orice material, chiar dacă ultimele noutăţi în materie pătrund imediat în ţară sau pot fi achiziţionate de oriunde, căci drumurile sunt deschise şi accesibile, reflexe ale acestei pasiuni combinatorii, ale singurului domeniu care nu a putut fi îngrădit niciodată – şi mă refer la imaginaţie, desigur – au rămas intacte ori s-au transmis, prin dascăli şi modele, în contemporaneitate.
Cela Neamţu nu s-a reinventat în ultimele decenii pe sine (nici nu a fost necesară, în acest caz, o „schimbare la faţă”), ci s-a arătat consecventă domeniului şi practicilor alese: tapiseria şi tehnica haute-lisse (pe gherghef vertical), „aceeaşi de la Penelopa încoace”, după cum mărturiseşte artista, adăugând că „marile diferenţe sunt date de structura textilă” şi de „modalitatea de a obţine cu acul, un efect de broderie” (foto 1). A inventat însă, spre folosul nostru, fereastra cu lumină, o modalitate de a sparge reprezentarea bidimensională, de a deschide (prin arcade a căror puritate formală este subliniată de motivul decorativ al torsadei) punţi către spaţiul de adâncime şi misterele sale, de a institui o subtilă dialectică aproape-departe, de a face cât mai pregnante (şi chiar de a nimba) întrupările aşezate în prim plan şi de obicei într-un contre-jour lipsit de umbre sau ascunzişuri; fereastra este drumul spre lumină, dar şi locul prin care se revarsă spre privitor „corola de minuni a lumii” (una dintre tapiseriile din această expoziţie se numeşte, sugestiv, Flori între cer şi pământ), iar Cela Neamţu se lasă în voia acestui flux pe care, spre folosul lor interior, privitorii n-ar trebui să-l ignore sau să-l rateze.
Pentru Costel Iacob timpul, deşi măsurabil, s-a oprit în loc, lăsându-l singur în faţa enigmelor lumii, în dezlegarea cărora a pornit voiniceşte şi gospodăreşte cu câteva decenii în urmă (expoziţia sa din 2013 s-a şi numit Timp îngheţat). A reinventat obiecte de zbor (să ne amintim visurile anticipative ale unui titan al Renaşterii), piese paradoxal plutitoare, asemenea celor folosite de sfinţi în diverse traversade, orologii ale timpului pierdut, concavităţi care invită la reverie şi mângâiere sau la idea de cuib, convexităţi care îndeamnă la acţiune, plinuri care amintesc, inextricabil, de nodul gordian, goluri în care să-ţi tragi sufletul de atâta uimire, curbe şi contracurbe cu amintiri barochizante, corectate sau chiar oprite de linii drepte care se întretaie, se întâlnesc sau se despart cu fermitate, potrivit parcursurilor şi unei logici „de fier”; sunt mecanisme lipsite de agresivitate (există obiecte ready-made cu folosinţă schimbată), realizate sau asamblate cu delicii de orfevru, pe care le bănuieşti capabile de cele mai uluitoare performanţe; nu este lumea pe dos, ci o lume văzută altfel, re-creată cu meticulozitate şi savantlâc, îndemnându-ne să facem abstracţie de revoluţia tehnologică spre a experimenta alături de artist, pe îndelete şi dar pentru uz personal, acest nou şi original tip de savoir-faire (foto 2).
Dan Băncilă este, fără îndoială, un nume care s-a impus în arta decorativă contemporană. În primul rând, prin certitudinile sale absolute; a nu le împărtăşi, ar putea constitui un delict de opinie pe care nu vrem şi nici nu putem să-l comitem văzându-i şi revăzându-i lucrările realizate, ca de fiecare dată, din materiale preţioase sau care pot accede, prin munca artistului, la preţiozitate: cristalul cu strălucirile şi culorile sale pure, bronzul în ferecături şi forme îndelung căutate; sunt combinaţii, juxtapuneri, inserţii şi legături adeseori imprevizibile între volume, uneori cu apetenţă figurativă, care ne îndeamnă la identificarea genului proxim, dar şi a diferenţelor specifice; efectele sunt căutate şi obţinute prin transparenţe diafane, prin suprafeţe translucide care le temperează şi opacităţi care închid sau delimitează elemente compoziţionale purtătoare de ritmuri şi de sensuri. În titlurile lucrărilor persistă sugestiile fitomorfe – Inflorescenţă, Florile vieţii, Flori de toamnă, Flori negre, volumele se caracterizează prin fototropism, şlefuirea şi suprafeţele rugoase se susţin şi se potenţează reciproc (foto 3).
În ierbarele (foto 4) Danielei Făiniş, realizate din caolin modelat manual, desenat şi incizat cu pigmenţi colorati şi oxid de cobalt, mănunchiuri de linii sugerează tijele plantelor rupte şi presate pentru a dăinui în pofida precarităţii lor tipologice; ca în cele mai râvnite bucăţi de chihlimbar care poartă în substanţa lor, urme ale vieţii de odinioară (să ne amintim că pentru asemenea materii preţioase s-a trasat în urmă cu secole, ca şi în cazul mătăsii, dar pe altă direcţie, un adevărat drum – de fapt o cale regală), în aceste obiecte parietale au supravieţuit din loc în loc firave vrejuri sau inflorescenţe; cu un ultim efort şi ca izbândă a vitalităţii, pulsând de energii subterane, câte o frunză supradimensionată se impune în structura şi traseele previzibile ale imaginii, focalizându-le; o cercetare atentă – iar opera Danielei Făiniş impune un asemenea demers şi sugerează trasee imaginare încununate de bucurii estetice – evidenţiază însă fragilitatea frunzei, în culoarea şi consistenţa căreia Ursitoarele (spre a cita titlul altei serii tematice) au întrevăzut deja semne ale unui ritual de trecere.
Manuela Botiş este un artist care se preocupă de diferite genuri ale artelor decorative (nu a neglijat nici pictura, potrivit unui curriculum vitae atent şi meticulos prezentat), iar cele peste 300 participări la expoziţii naţionale şi internaţionale certifică acest tip de preocupare experimentală. Revine la tapiserie mereu, în pofida dificultăţilor pe care aceasta le implică (este vorba nu numai de tehnică, ci şi de costuri), în dorinţa de a-şi vedea etalat fastuos, un repertoriu de forme şi simboluri asupra cărora a meditat şi exersat îndelung (foto 5). Belşug se numeşte tapiseria în tehnica haute-lisse prezentată în expoziţia de la Galeria Senso; acesta coboară din înalturi şi urcă din străfunduri, dar al cerului şi pământului deopotrivă, are consistenţă şi persistenţă; în registrul inferior, o cunună cu sugestii vegetale devine însemn de prosperitate, apt să se metamorfozeze, să fie multiplicat, să dobândească valenţe simbolice, iar din zona superioară, ploaia de aur (trimiterea către mitologie pare explicită) se cerne, se propagă şi creşte prin forme deschise, sonore, imnice, afirmate sau clamate în cheie majoră.
Gheorghe Maftei-Mafu este prezent în această expoziţie cu trei vitralii (foto 6), pe care prezentarea parietală, firească în orice expoziţie, nu le poate pune cu adevărat în valoare; pentru că prin sticla lor trebuie să treacă, filtrată, lumina, pentru că ele se dezvăluie doar în şi prin razele ei, pentru că intensitatea culorii se dozează şi se diferenţiază doar în inefabila ei strălucire; privaţi de asemenea efecte, cercetăm interesaţi repertoriul de forme hotărnicite de conture şi remarcăm apetenţa figurativă, temele sau simbolurile religioase, care ne îndrumă către referinţe culturale ilustre: perioada medievală şi catedrala, în timpul şi spaţiul cărora vitraliul s-a impus ca tip de artă majoră. Răstignirea din Vitraliu I, reprezentarea spaţiului în absenţa oricărei trimiteri perspectivale, mâna care binecuvântează sau îndeamnă la rugăciune din Vitraliu II şi III sunt înconjurate, încadrate şi subordonează suprafeţele net delimitate de exigenţele unor practici seculare. Să remarcăm şi relaţia atent susţinută între plin şi gol, reţeaua liniară cu distribuţie logică, raportul între suprafeţele care beneficiază de culoare intensă, egală şi spaţiile neutre, de rezonanţă, pentru a contura profilul unui artist autentic, al unui meşter faur sedus de tehnici şi reţete uitate în arhivele timpului.
Cele şapte piese prezentate de Nicolae Moldovan în această expoziţie datează din 2014 şi sunt realizate din gresie şi lut (foto 7); cele intitulate Feminina, Personaj şi Intervenţie în formă, cu sugestii antropomorfe, au şi inserţii de metal. Formele perfecte, arhetipale, nu au eliminat cu totul din alcătuirea lor, gestul autoritar şi în acelaşi timp, tandru al artistului care le-a modelat; spre a contraria sau a tulbura această lume senină şi esenţializată, artistul recurge la entropie, intervine în formă şi introduce (am putea spune chiar că înfige) în materialul alcătuitor, ordonat dar tenace, elemente metalice voit disarmonice sau chiar (vag) ameninţătoare; întrucât repertoriul său de forme face aluzie, într-un demers de tip ritualic, la torsul feminin, putem presupune că elementele metalice amintite sugerează părul (care încetează a fi o podoabă, devenind povară), deşi nici trimiterile către alcătuirea savantă a tiarei nu pot fi neglijate; să mai amintim şi apetenţa către monumental a acestor piese, indiferent de dimensiunile lor, pentru a contura prezenţa expoziţională a unui tânăr artist, demnă de atenţia şi memoria celor interesaţi.
Dumitru Traian Ţili este prezent în expoziţia de artă decorativă deschisă la Galeria Senso cu două lucrări din alamă cizelată intitulate la fel: Broscuţa (foto 8); de fapt, este vorba despre o venerabilă broască ţestoasă, descrisă naturalist, cu interes ştiinţific, de biolog; aplecat asupra obiectului cercetării sale, artistul îl descrie cu voluptate şi răbdare, fără exagerări sau omisiuni; într-una dintre cele două piese tridimensionale, un personaj în armură călăreşte pe carapacea animalului, ţinând în mâini o lance; artistul tratează la fel substanţa din care este alcătuită pavăza metalică a omului şi învelişul cheratinos, sugerând mai degrabă o figură hibridă, inventată pentru bestiariul vreunui cabinet de curiozităţi. În prezenţa acestor piese tridimensionale putem glosa asupra unor vechi sensuri de interpretare simbolică (acestea se referă, după cum ştim, la viteza şi durata unor parcursuri), putem face apel la pasiunea combinatorie a evului de mijloc şi la modalităţile sale de incifrare, după cum ne sunt la îndemână surse de înţelegere şi fabulare extrase din cărţile clasice ale SF-ului contemporan. Indiferent la asemenea ispite hermeneutice, Dumitru Traian Ţili îşi realizează piesele miniaturale cu iscusinţă tehnică şi înalt respect pentru meşteşug.
Mereu surprinzător, adaptat tehnicii şi materialelor alese – în acest caz este vorba despre construcţii din lemn şi metal intitulate Compoziţii –, uzând de culoare sau ignorând-o, Marius Burhan crează forme abstracte şi expresive trudnic asamblate (foto 9), ca şi cum fiecare segment ar avea înscrisă în memoria cu care a fost înzestrat, o anumită schemă de deplasare; în două dintre cele trei lucrări prezentate în expoziţie, un grilaj alb delimitează elementele aflate în spatele sau în faţa acestuia, sugerând în planul de adâncime, ascultarea, conformismul, elementul de recuzită care se lasă în voia traseelor indicate, iar vedere apropiată, – direcţii sau vectori de mişcare; în interiorul astfel delimitat predomină plinul, suprafeţele concave care sugerează aşteptarea, principiul feminin; decupajele operate sunt neînsemnate, nu dezvăluie, dar nici nu ascund; în faţa caroiajului amintit se află elementele de creştere, puternice, hotărâte, care ordonează compoziţia, îi imprimă forţa şi cadenţa necesare. Să notăm, ca şi în alte lucrări semnate de Marius Burhan, conotaţiile erotice, aici mai puţin explicite, dar totuşi prezente, sugerând ideea de cuplu, avatarurile şi împlinirile sale.
Fără titlu îşi intitulează Valeriu Şchiau lucrarea din această expoziţie, realizată prin chituire, lăcuire şi vopsitorie auto, din poliester sculptat, fibră de sticlă şi răşină (foto 10). Un cap de copil – tema repetitivă şi simbolică a reprezentărilor sale –, cu elemente portretistice de mare acurateţe, se află depus în recipientul realizat în aceeaşi culoare şi din acelaşi material; ar putea să pară un gest ludic, date fiind frumuseţea şi aparenta seninătate a acestui chip, dacă nu s-ar impune de la sine conexiunea cu tava-suport pe care este depus capul lui Ioan Botezătorul; doar că vârsta la care au fost sacrificaţi cei doi diferă total; chipul pruncului realizat de Valeriu Schiau şi-a pierdut inocenţa (pentru a parafraza titlul unei expoziţii deschise anterior de artist în Germania), fără a fi fost alterat în frumuseţea sa, acum nepieritoare. Ochii larg deschişi, cu gene prelungi şi gura întredeschisă a scâncet atrag irezistibil, sugerând că atrocităţile comise într-un secol cefal şi apter asupra tuturor persoanelor, dar mai ales asupra copiilor fără apărare, nu pot fi uitate şi nu trebuie, sub nici o formă, repetate.
Ileana Dana Marinescu are, desigur, umor; acesta se adaugă inventivităţii şi tonicităţii, spiritului ludic şi manualităţii cu care a fost înzestrată, dar pe care le-a şi cultivat cu rafinament şi discreţie; este în acelaşi timp şi pentru dimensiuni miniaturale, scenograf, designer de modă, autor de costume pentru scenă, orfevru, sticlar, metalist, medalist, desenator, colorist; l-a citit, desigur, pe Arghezi şi s-a deprins să creeze din cioburi şi fragmente, din materiale somptuoase sau umile aruncate sau aflate la îndemână, din texturi aparent de neasociat, din piese uitate sau lipsite de funcţionalitate, frumuseţi şi forme noi (foto 11). Imaginaţia arcimboldescă a artistei este de nestăvilit; asamblate cu infinită răbdare şi migală, înzestrate cu cele de cuviinţă, obiectele au spus deja celor interesaţi (şi avem convingerea că numărul acestora sporeşte geometric), istoriile lor ca fragment şi formă întreagă; Ileana Dana Marinescu le-a şi editat, fără sponsor desigur, într-o graţioasă Carte de poveşti, cu ferecături măiastre şi litere (ce par a fi, dar desigur nu sunt) din aur.
Dr. Doina Păuleanu este directorul Muzeului de Artă Constanţa
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
