De patru ani astept sa-mi iasa in cale. Anual il sunam si anual sperantele mele ca voi reusi sa-l conving sa accepte a ni se confesa se striveau sub refuzul ferm, de o politete dezarmanta. Anul acesta, am reusit: maestrul Vladimir Zamfirescu - Mirel, cum ii spun prietenii si cunoscutii - a acceptat in vara lui 2006 sa faca lucrul de care s-a ferit toata viata: sa se confeze presei, sa se dezvaluie necunoscutului. Inregistrarea a survenit in urma expozitiei de rasunet pe care artistul a deschis-o la Cluj. In primul episod: cateva puneri la punct. (Marcela Gheorghiu)
De ce m-am izolat
Discretia este cea care m-a caracterizat de-a lungul devenirii mele artistice. Mereu departe de luminile reflectoarelor, nu am vrut altceva de la viata decat sa creez linistit, in intimitatea atelierului meu. Nu cred, asadar, ca trebuie sa mire pe nimeni dezamagirea care a pus stapanire pe mine in fata afirmatiilor lipsite de substanta cu privire la viata si creatia mea artistica, aparute in presa in ultima perioada. Cu destul de multi ani in urma, cand critici de arta precum Barbosa sau Oprescu scoteau albume/monografii consacrate artistilor romani, mi s-a propus si mie o asemenea colaborare, insa am refuzat. De ce? Pentru ca nu voiam sa dau si nici nu am dat informatii referitoare la ceea ce sunt sau la ceea ce fac, la pictura mea sau la viata mea. M-am ferit de asemenea demersuri fiindca - iertat sa-mi fie daca ma repet - nu mi-a placut niciodata publicitatea si am evitat cat am putut sa ies in fata. In felul acesta, evident, m-am autocondamnat la marginalizare... Dar nu e numai asta. In jurul meu se crease deja o atmosfera care nu era deloc prielnica unui artist al acelor timpuri. Faceam o pictura cu iz mistic, suprarealist pentru vremea aceea, dar in tot cazul cu tenta religioasa, si sigur ca nu prea conveneam autoritatilor vremii. Eu nu am intrat - vorbesc de perioada in care eram tanar artist - in categoria pictorilor considerati de valoare (vorbesc despre pictorii romani din generatiile tinere), iar in albume eram trecut mai totdeauna la index, "printre altii - si Zamfirescu"... Invariabil. Se pastra asupra mea un fel de penumbra, intentionat sau nu. Procese de intentie nu pot sa fac nimanui astazi, pentru ca, asa cum am spus la inceput, cel care refuza sistematic sa iasa in fata eram eu. E drept ca, pe vremea aceea, lucrarile mi se expuneau la Dalles, la bienalele cunoscute, la expozitiile de stat, iar Petru Comarnescu, un tip extrem de doct si de serios - pe care l-am cunoscut indeaproape si l-am apreciat -, a scris foarte bine despre mine chiar din momentul in care am inceput sa expun, dupa ce, in 1966, am absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucuresti. In paranteza fie zis, am absolvit foarte tarziu, fiindca am intrat tarziu la facultate, dupa multe incercari neizbutite, din pricina unui dosar foarte, foarte prost, despre care voi vorbi ceva mai tarziu. Nu m-am considerat insa niciodata un disident.
Ce a spus "Doamna"
Nu este un motiv de lauda, dar acesta e adevarul: am terminat sef de promotie pe tara. Pe vremea aceea exista chiar o lege a Ministerului Invatamantului, conform careia sefii de promotie erau automat primiti in invatamantul universitar ca asistenti. Eu nu am fost bagat in aceasta categorie, cu toate ca am avut o medie aproape incredibila - 9,66 pe toti anii si 10 la licenta. Totusi, nu m-au acceptat in invatamantul superior. Mi s-au oferit, compensatoriu, niste repartitii, pe care insa le-am refuzat, considerand ca sunt anapoda fata de ceea ce voiam eu sa fac in viata. Prima: un post de desenator la Academia Romana. Ce sa fi facut acolo? Planse didactice pentru orele de biologie? Sa desenez fluturasi sau mai stiu eu ce? Si inca doua posturi la doua licee. In comisia de examinare era o celebra doamna din vremea aceea - i-am spus doamna din obisnuinta, desi nu era deloc o doamna -, ministru al culturii, care imi spunea pe nume: "Vladimir, ai trei repartitii in Bucuresti!". Pe vremea aceea era foarte greu sa intri in Capitala, "s-au batut multi pe locurile astea", iar eu le refuzasem. I-am raspuns raspicat: "Eu stiu cum suna legea. Ori intru in invatamantul universitar, ori ma intorc acasa la parintii mei, la Ploiesti". Si asa am si facut. Acolo am fost repartizat la un liceu de muzica si arta plastica unde am stat vreo patru ani. Apoi am venit in Bucuresti definitiv.
Tot ce povestesc este real
Spuneam ca am participat la multe bienale, dar tot de multe ori am si fost respins de pe simezele expozitiilor de la Dalles. Un motiv serios pentru a nu-mi mai dori publicitatea. La aceste bienale, la care anterior eram jurizat si acceptat si mi se punea tabloul pe perete, se intampla de fiecare data acelasi lucru: inaintea vizitelor oficiale (pe vremea aceea aveau loc niste supervizionari) de la Comitetul Central s.a.m.d., eram dat jos si alungat din expozitie... De cinci ori, consecutiv, mi s-a intamplat asta. Treburile erau atat de flagrante, incat o data m-am dus in audienta la "doamna" pomenita mai sus. Ma gandeam ca fusese profesoara mea, iar acum era ministru... "Ce-i, Vladimire?" (celui care nu o cunostea ii parea o fiinta prietenoasa; era insa numai o parere). "De ce m-ati dat afara de pe simeze?" (stiam ca hotararea ii apartinuse). Pictasem atunci un nud de barbat cu un portret langa el - un alt personaj care il sustinea - si pentru ca, pe vremea aceea, expozitiile erau tematice, ii intitulasem Vasile Roaita. Ei bine, imi aduc aminte textual replica ei: "Mai Vladimire, mai, tu orice ai face, tot pe Iisus il pictezi, iar noi nu putem accepta asta". In treacat fie spus, acest repros a fost cel mai frumos compliment pe care as fi putut sa-l primesc, in mod absolut involuntar, de la un ateu comunist.
Alta data, am pictat o Cina. Ce poate fi mai frumos decat aceasta tema? Am fost, din nou, nevoit sa-mi pun in aplicare subterfugiul (in treacat fie spus, mereu eram nevoiti sa apelam la astfel de siretlicuri) si mi-am intitulat compozitia Sedinta de partid. Eu insa nu pictasem orice. Eu pictasem, de fapt, Cina cea de taina... Nu i-am putut pacali pe cerberii comunisti si, cum era de asteptat, am fost exclus din nou de pe simeze. Cu alt prilej, am pictat o lupta intre un personaj si o fiara, tema superba - nimic nociv, ideologic vorbind... Tabloul a fost insa exclus de pe simeze, pentru ca era un nud vazut din spate. Aici trebuie sa spun ca mie mi-a placut intotdeauna sa pictez nuduri - am obsesia formei umane, fiindca am observat intotdeauna ca o ierarhie a valorilor picturale nu poate pleca decat de la ceea ce semnifica aceasta forma in constiinta umanitatii. Un anume Amza Saceanu, care se ocupa pe vremea aceea, la Primaria Capitalei (director adjunct artistic la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" in anii '90 - n.r.), de sectorul arta si cultura, s-a deplasat cu o comisie si, din cate am auzit, la vizionare s-ar fi facut urmatorul comentariu: "Pe cine pune Zamfirescu sa pupe in cur acest personaj?". Evident, tabloul mi-a fost dat jos de pe perete si exclus din expozitie.
Alt caz similar. Am realizat odata o lupoaica - un simbol nu doar stravechi in traditia indo-europeana, dar si important pentru poporul roman, avand o profunda semnificatie atat in mitologia dacilor, cat si in cea romana. Lupul era un animal sacru. Evident ca nu avea nimic de a face cu vreo aluzie antirevolutionara (anul acesta, dupa o lunga perioada, am realizat si varianta de sevalet, dupa originalul care era o lucrare in relief). Lupoaica era reprezentata cu patru mamele pline, stranse intre labe - o Maternitate, de fapt. Era o lucrare mare, de doi metri latime. Intamplator, la supervizionarea expozitiei trebuia sa vina si Elena Ceausescu. S-a ordonat ca tabloul sa fie coborat de pe perete, de aceasta data sub acuza de indecenta.
Acestea au fost, asadar, cinci dintre bienalele la care mi-au fost date lucrarile jos de pe simeze. Dupa ultima experienta, din '84-'85, am refuzat sa mai particip la vreun eveniment similar. Un asemenea refuz, o astfel de fronda au sfarsit prin a ma izola, fiindca daca nu dai lucrari lumea te uita. Pe de alta parte, continuam sa pictez si sa exist, eram foarte bine cunoscut la Uniune si pretuit. Am luat cateva burse - bursa Italiei, bursa regala a Suediei, am luat si un premiu al criticii.
Am tinut sa vorbesc despre acei ani pentru ca trebuia sa explic mecanismul care m-a determinat sa ma izolez de fenomenul picturii romanesti - repet: nu pentru ca nu lucram (niciodata nu am incetat sa pictez), ci pentru ca nu mai voiam sa fiu respins.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
