Unii străini cred că Bucureştiul e un loc magic, cu tot haosul din el. Sau tocmai de aceea o fi mai viu. Oraşul are viaţă de noapte, multă viaţă, până şi în apropierea unui bătrân, Manuc. Dar aici se aud de la Mitropolie urâciunile. Ţipă oamenii nemâncaţi, legaţi de bruma lor de salariu sau pensioară, copiii care ajung să muşte mâna mamei că e covrig cu susan, inculpaţii pentru care se caută probe la dosar după condamnare, credincioşii care rup şi norii deasupra rugăciunii, femeile neatinse de bărbatul lor, cei care poartă în vis un sicriu pentru că nu-l mai pot duce pe umeri, aurolacii care dau taxă pe aerul din canale şi nu se mai gândesc la mormântul părinţilor, bătrânii de la azil, lipsiţi de noapte ca şi de viaţă, ce mai contează, morţii din cimitire, unde nu se mai odihnesc din cauza alunecărilor de-i ia şi îi risipeşte pe câmp. Se agită şi taximetriştii, supăraţi că sunt agresaţi în timpul serviciului, surorile care primesc un ştergar cât o batistă la parastasul fratelui că nu-i mortu’ vostru, pătimiţii de pe stradă cu apartamentele vândute pe semnătura pentru electrocasnice, protestatarii în uniformă de poliţist, aveau să vadă ei salarii mărite când vaca o să facă balet, mai bine îi rugau frumos pe guvernanţi, poate nu se urcau graşii pe ei şi nu li se mai tăia îmbrăcămintea şi încălţămintea, unii spun că îi şi violau. S-au trezit la strigare şi alţi neştiutori, bărbatul agresat sexual la faţă de o nimfă, angajaţii care nu mai termină ziua acasă, o termină la privaţi, cică Tu-i gâtu’ mamii ei de comunism că nu-i mort nici azi, d-aia merge ţara greşit. Aude haosul şi moartea chiar moartea, care mai aşteaptă puţin la o terasă din Centrul Vechi, dar e timp pierdut cu beizadelele astea, Păi Nicu Ceauşescu era, pă lângă profesor de facultăţi, Moromete, un domn, doar nu l-a trimis tac-su pân Europa dă nebun. Ţipă ei în pustie că nu vezi, chiorule, tinerii pleacă să spele maşini în Anglia, pensionarele în Italia, fetele pe la mese, alţii îşi vând organele pentru azi sau ieri când le era foame şi mai ales sete, băgase Ciucaş la chioşc, îl lasă pe tac-su s-o violeze pe sor’-sa, lucru care nu s-a pomenit nici în vremea lu’ Ceaşcă de l-au omorât la Crăciun şi de asta e apocalipsa pe noi, cum să ne mai întoarcem în ţară, politicienii au furci şi topoare, numai rudele lor sunt cruţate, doar nu se fut între ei nici nu iau din pensia grasă la torţionari. Că ţara noastră merge în toate părţile şi fără picioare, la putere or fi d-ăia de-ai lu’ Ceaşcă sau fiii, am auzit că au pungă la creier şi în pungă pun coşul zilnic pentru prostimea de nu se mai satură. Că şi maidanezu’ a tras pe loc viran copilu’ din parc şi l-a rupt, era flămând şi l-a văzut ca pe o hrană, i-a mâncat capu’ şi maţele, Doamne păzeşte de ce e mai rău, nu se fac ele legile pentru un singur om decât în Parlament. Moartea vorbeşte chiar din interior că e luptă pe ciolan. Toţi sunt cu enteresu’, ne merităm soarta, lasă. Oamenii nu, strigau mai departe pancarte şi un scuipat gros, asta pentru guvernanţi, vechi şi noi, Sunteţi toţi la fel!
S-au oprit fulgerele şi tunetele, chiar şi crăpăturile din clădirile vechi, când s-au văzut manifestanţii înşiraţi de la Piaţa Victoriei până la Ateneu, cu oprire la Casa Monteoru. Aici s-au uitat la moştenitoare, le-ar fi dat voie să se fotografieze în curte, sub draperiile negre de la un film de groază cu scriitori, dar mai durează cu actele. Pluteau cu toţii în norul de praf aşa de înalt că se căţărase pe el zidurile de sticlă de lângă biserici şi de pe arterele mari ale capitalei, unde chiar navetistul cu radio la cap, slăbătura, Băi politicienilor tontălăi de la putere, spunea, v-am ales că ne trebuie un şef, un şefuţ, un şefoi la doi şefuleţi ca să conducă ţara asta cu blestemu’ pe ea de mămăligă ce e? Dacă nu veţi pune capu’ mafiei pe o piatră şi nu veţi trece cu buldozerul peste ea, acest vierme va lupta mai departe pentru el. Viermele celui de măsura împrejurul Palatului cu măsura lui ieşea la orele de seară, care nu mai era în jurul Palatului, era mai mult la tv. Că guvernul e slab, cu Pîtea Gabriel în frunte, investit de Preşele însuşi când călcase peste propria umbră de s-a auzit scrâşnirea şi tunetul deasupra. Chiar şi deşiratul, nepregătit pentru evenimentele care vor veni, a simţit, totuşi, exact când se uita în sus la Palatul Poştei o arsură în creştet şi a ştiut că ăsta e sfârşitul. Unde era maior Tulea să spună că e clasificat cazul, domnule? Sau se gândea că e mai bine să treacă apa Dâmboviţei? Erau multe imobile de vânzare, erau şi mulţi ochi de sticlă acolo, o să-şi ia un binoclu într-un apartament de lângă Muzeul Lovinescu. Sau Cuca Macăi te ţine fără cuvinte, fir-ar să fie, gândea tot navetistul. Mi se rupe în paişpe sute doi şi de unu şi de alţii, nu pu-the el ceasu’ de seară dacă toţi se plâng în spaţiul public şi nu-i ia nimeni în seamă. Ei, dacă ar şti cum merg treburile în statul nostru de drept nu s-ar mai văita că plâng morţii prin Europa. Plâng şi clădirile. Nu auziţi sticla?
Sticla mai că se spărgea la maslu. Crucea de la Mitropolie îşi aplecase un braţ, care a fost reparat şi iar se înclina şi iar îl repara şi iar era grea. Poate o fi fost din cauza Dâmboviţei, care o trăgea la vale! Râul fusese umplut cu mortăciuni, după ce că se învârtea unu prin oraş ca vodă şi gropile se lărgeau. Demult, pe vremuri ploioase, era inundaţie de la Cişmigiu până la Unirii, acum trebuia să scoată primăria şi morţii din apă ca să curgă. Numai că sticla pisată a ajuns şi în ea. Când s-a abătut grindina peste Bucureşti, zilele de suspensie ale Aurelianului se apropiau de sfârşit. Dar apele s-au umflat şi s-au repezit mai întâi în sus câţiva metru, apoi spre Vitan. Moroiu i-a trimis o scrisoare premierului să cheme armata de la Grozăveşti la Vitan, măcar apa de băut să nu fie contaminată. Pîtea Gabriel s-a dus pe apă şi a văzut, dar nu la invitaţia preşedintelui, Care nu mai are ce face decât scenarii, a văzut murdăria revărsată peste toată Piaţa Unirii, unde au apărut nişte schelete, dar nu era timp de ele. Nu aveau nici îmbrăcăminte, nimic. După zelul subordonaţilor primăriei la potopul din iulie, scheletele au fost trimise la morgă. S-a constatat că sunt vechi, cu găuri în ele, cum ai pune degetul. Curtea Veche era şi ea surpată mai încolo, însă nimeni n-a făcut legătura cu tunelurile care duceau de aici la Dâmboviţa şi la linia de metrou, oprit din cauza inundaţiei pe un tronson aşa de special. Mai lipsea ciuma, dar şi ea a venit sub forma unei epidemii de gripă tocmai când s-a făcut o groapă la Basarab, care se mişca în interior. Cantacuzino a scos vaccinul gratuit şi înţepăturile în braţ s-au umflat, dar nu au dus pe nimeni la moarte. S-a dispus urgent şi deblocarea banilor de la fondurile pentru calamităţi naturale şi circulaţia s-a reluat, cu greu şi cu uitarea bucureştenilor. Oricum, ei nu mai ştiau nici de porţile de altădată, nici de frumoasa pădure de pe Dealul Palatului, nici de lacuri, aşa cum erau ele pe timpul podurilor de lemn. Nu pomenim de iernile lui Ceaşcă, erau poduri de gheaţă. Stăteai cu frigul în oase ca într-o tămâie arsă. Nu pomenim nici de Rahova, împrăştiată până în centru, printre cerşetori. Spunem doar că aici sunt două lumi, una dedesubt şi una deasupra. Pentru cine are urechi de auzit. Că de văzut se vede şi în Centrul Vechi, mai îngropat de când se dezgroapă. Oricum ai privi, dinăuntru sau de sus, clădirile sunt victimele istoriei moderne şi contemporane. Stau sub sticlă la Muzeul de Istorie pernuţe, covoare, ceşti, giurgiuvele, ilice cu fir argintiu, anul unamieşaptesutedouăzeci, rămas deasupra uşii unei clădiri demolate din Centrul Vechi, un testament, o fereastră cu privirea trasă în stradă de un arhitect necunoscut, care e chiar Lipscaniul. Nu mai există, însă, oameni care să-şi facă amintiri din ele.
Multele terase, aşezate direct pe străzile înguste ale Centrului, astupă găurile din care vin scrâşnetul şi surparea, ca o prevestire rea. Raiul nu. Doar ecoul lui, şi numai departe, în Herăstrău, unde insuliţele din lac sunt mai aproape de înotători şi de canotori. Alături, pe terasa restaurantului, petrec de inimă albastră nişte cetăţeni, care iubesc culoarea apei, câtă cămaşă are pe ea. Când se îmbată mai aruncă paharele prin iarbă. Doar unul, Manolea, cu tunica lui verde-crud peste verde-crud, şi celălalt, consilierul judeţean, lăţit peste şolduri şi cu mâncărime pe gât, au stricat obiceiul fiindcă s-au certat pentru statul de drept. Manolea, cu dosar la Bucureşti, a fost luat de mascaţi chiar de la pahar. Venise cu maşina din Murighiol să se răzbune pe preşedinte, dar suspendarea lui se terminase şi Manolea a călcat pe cioburile din iarbă. Lacul din Herăstrău se curbase brusc.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la editura Cartea românească
Fotografia autoarei de Ciprian Baston
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
