Pe la mijlocul veacului fanariot, limba romana s-a imbogatit cu un nou cuvant: ticalos. Se spune ca, atunci cand functionarimea greaca a patruns in lumea satului romanesc pentru a colecta birurile, se mira de frumusetea peisajelor, cu totul deosebite de cele ale pietroasei Elade sau de praful pestrit din Constantinopol. Exclamatia "Tii, kalos!", adica "Ce frumos!", era pe buzele tuturor.
Stra-strabunicii nostri au transformat rapid o apreciere intr-un cuvant de ocara, avertizandu-se unii pe altii, in preajma aparitiei colectorilor de biruri: "Vin ticalosii!".
Romanilor nu le-au placut impozitele si nu le plac nici astazi, poate pentru ca nu-i despart prea multe generatii de arbitrariul birurilor impuse de domnitori care saracisera cumparand tronul si doreau sa-si refaca averile. Pentru o scurta perioada, totusi, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, impozitul a fost pentru romani o virtute si nu o napasta.
Se intampla pe vremea votului cenzitar, cand statutul social, exprimat prin puterea acestui vot pe "colegii", in functie de averea declarata, era practic conditionat de dimensiunile impozitului platit de catre cetatean pentru proprietatile sale.
Nu cred ca este cazul sa ne intrebam ce s-ar intampla astazi daca s-ar reveni la un asemenea sistem electoral. Poate doar sa constatam ca, printr-un paradox, tocmai cei ce stau practic la temelia sistemului si constituie baza perpetuarii lui - adica cei ce lucreaza in sistemul educatiei, incepand cu invatatorii care ne invata cititul si socotitul si terminand cu universitarii care incearca sa ne explice ratiunile statului - ar fi situati astazi undeva foarte jos in scara cenzitara. Din nefericire si pentru bugetul de stat intr-un fel: gradul de educatie este direct proportional cu gradul de responsabilitate sociala, ceea ce face, cu foarte rare exceptii, ca evazionistii fiscali sa nu fie de gasit printre cei de mai sus.
Este o punte peste veacuri intre sentimentul trait acum de romani in ziua de plata a impozitului si ceea ce simteau cu veacuri in urma, la venirea in sat a armatei de ispravnicei care adunau birurile. O parte a puntii isi are temelia in faptul ca prea putini inteleg cum se fixeaza cuantumul impunerilor, ceea ce confera sentimentul supunerii fata de decizii pe care nu le pot influenta. Dar cea mai mare parte a acestei punti de unire se intemeiaza pe lipsa de control asupra destinatiei bunurilor si banilor, care se scurg din ograda sau din buzunar catre zarile dincolo de care se afla Puterea. De aici, cred, perpetuarea sentimentului potrivit caruia suntem "sub vremi" si tot de aici - o amara, dar si comoda acceptare a arbitrariului.
Astfel, se poate spune ca nu am facut inca pasul care sa diferentieze birul de impozit. Nu exista nici o diferenta de fond intre evaziunea fiscala de astazi si "birul cu fugitii" din urma cu cateva veacuri. Iar faptul ca in aceste prime zile ale anului o multime de oameni se inghesuie sa isi plateasca taxele pe case si terenuri la directiile financiare ale primariilor nu este rezultatul unui imbold cetatenesc. Majoritatea celor care fac cozi in fata ghiseelor, oameni la varsta a treia, sunt mai degraba atrasi de mica reducere de zece procente - reducere care rareori depaseste o suta de mii de lei - acordata de stat persoanelor care isi achita integral, la inceput de an, aceste taxe: birul e ceva mai mic.
La inceputul secolului al XIX-lea, cand s-au facut primele recensaminte (fie de catre austrieci, fie de catre rusi) in Valahia si Moldova, s-a vazut ca nu cunosteam, practic, scrisul. Abia putine sate aveau cate un stiutor de carte, iar acela era, indeobste, preotul. Pe de alta parte, trebuie sa fim constienti si de faptul ca nici pe unii, nici pe altii dintre cei care numarau populatia satelor de pe aceste meleaguri nu-i interesa atunci gradul de cultura al romanilor, ci voiau doar sa-l stabileasca pe cel de impozitare.
Asa este si astazi. Fierul sabiilor nu se mai aude de mult, dar scartaitul penitei celui care iti masoara saracia curtii - da. Iar contabilii capabili sa inteleaga ei insisi si sa explice ratiunile impozitelor sunt la fel de rari precum stiutorii de carte din urma cu doua veacuri. Doar aceasta mica armata de initiati poate lucra inauntrul mecanismului, un fel de machina mundi al carei Dumnezeu este insusi ministrul finantelor, taxelor si impozitelor. Mecanism caruia nu ii scapa nimic - nici macar acest articol nu are imunitate. Asa stand lucrurile, pot considera paragraful de fata ca fiind scris in beneficiul statului: 25% din text reprezinta taxa pe dreptul de autor. Si inca nu ma simt mandru de asta. Suspendati intre bir si impozit, deslusim unele dintre tainele modernitatii abia acum, la vremea completarii declaratiilor de venit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
