Sa ne fereasca Dumnezeu de vremuri interesante, se spune, si probabil ca Bashar al-Assad e cel mai in masura sa confirme. Liderul de la Damasc seamana in aceste zile cu un grizzly furios, incoltit si, prin urmare, periculos, trezit din hibernarea confortabila de vanatori hotarati sa nu plece acasa decat cu blana lui pe bat. Nu-i e bine grizzlyului nostru. Assad e probabil cu atat mai nervos, cu cat si-a facut-o cu mana lui, ordonand asasinarea unui politician in mare voga prin cancelariile occidentale - fostul premier libanez Rafik Hariri. Moartea acestuia a declansat o reactie in lant, la capatul careia s-ar putea produce o explozie fatala regimului de la Damasc si o unda de soc care s-ar resimti prin tot Orientul Mijlociu. Miza e imensa pentru toate partile implicate in acest joc deo-camdata politic, care insa tinde sa devina militar. La aceasta ora, o coalitie contra naturii - druzo-musulmano-crestina - strange randurile in Liban pentru a-i gasi un inlocuitor premierului demisionar Omar Karami. Un politician pro-sirian care, ca si sefii sai de la Damasc, credea ca prezenta Siriei in tara sa e vesnica, iar puterea - absoluta. Si care, tot ca sefii sai de la Damasc, a descoperit acum cateva zile ca s-a inselat. In ambele situatii. Opozitia libaneza are la dispozitie un context intern si international fara precedent pentru a scapa de cele trei decenii de domi-natie siriana. Dar contextul nu e suficient. Ciudata coalitie are nevoie de o mobilizare exemplara si de o determinare exceptionala pentru a convinge milioane de libanezi ca e capabila sa duca lupta la bun sfarsit. Desigur, aici un mic ajutor strain ar ajuta enorm, insa e nevoie de un ca-muflaj perfect. Pentru ca Libanul are o adevarata armata imposibil de con-trolat de la Beirut - Hezbollah, grupare siita, pro-iraniana, bine inar-mata si sustinuta de Siria, care se bucura si de legitimitate - pentru ca isi continua lupta impotriva Israelului - si de simpatie - din acelasi motiv. Iar Hezbollah nu asteapta decat dovada a unei prezente straine in Liban pen-tru a schimba starea de spirit a maselor, avertizandu-le ca libanezii se rascumpara de la Siria, doar pentru a se vinde Occidentului. Sau, de ce nu, Israelului. Pe de alta parte, nici Siria nu se va lasa dusa cu una, cu doua. Dupa 30 de ani in care ai trait ca parazit intr-o tara straina, sub pretexte hilare, e greu sa te intorci acasa si sa contempli un viitor dezolant. Caci, ce fel de dictatura e aceea care nu-si mai poate permite armament de ultima ora si buget de casa regala? Asa ca nu e exclus ca Siria sa vrea sa recurga la un tertip - care, din pacate pentru ea, nu va pacali pe nimeni. Bashar al Assad a anuntat ca-i va retrage pe cei 14 mii de militari sirieni din Liban in cateva luni, dar n-a scos un cuvant despre serviciile secrete ale Damascului, puternice, bogate, fara scrupule - excrescente pe spinarea politicienilor de la Beirut, adevaratele forte malefice care ingenuncheaza Libanul. Daca ele nu parasesc tara, libanezii nu vor putea scapa de trecutul care ii umileste si nici construi un viitor mai bun chiar decat cel pe care pareau sa-l aiba acum peste 30 de ani.
Trecand la un alt nivel si privind de sus aceasta complicata retea de ite siriano-libaneze, nu pot fi ignorate mainile care le tin pe unele dintre ele. Pentru ca Siria e zona de interese di-vergente si, implicit, de confruntare, cu zambete crispate, intre SUA si Rusia. Daca administratia de la Washington are scopul declarat de a democratiza acest bastion al tiraniei, Moscova nu are scrupule in a-l inarma sistematic. Ultima afacere de acest gen s-a facut la mijlocul lui ianuarie, cand Vladimir Putin - despre al carui creier se spune ca e tot mai permisiv la paranoia - a acceptat sa vanda Siriei rachete sol-aer din ultimele generatii, care ar pune in pericol aviatia straina in caz de interventie militara si care, mai grav, ar putea ajunge la gherilele irakiene. O tranzactie pe care, spun unii, Putin ar fi aprobat-o nu atat pentru bani, cat de nervi. Liderul rus e furibund, pare-se, din cauza amestecului administratiei americane in Revolutia Portocalie din Ucraina. Si nu numai. E adevarat ca Siria nu e Ucraina si ca in Orientul Mijlociu lu-crurile evolueaza in alt ritm si dupa alte reguli, insa stim deja ca al doilea mandat al presedintelui Bush are ca prioritati Iranul si Siria. Sau Iran-Siria, pentru ca legaturile dintre cele doua state sunt mai profunde decat si-ar dori administratia de la Wa-shington. Poate ca Bashar al-Assad, care n-a mostenit statura de strateg politic a tatalui sau, inca nu reali-zeaza ce se intampla in lume si poate ca inca mai crede ca poate gasi un compromis favorabil lui si regimului sau autoritar. Dar e clar ca acesta este inceputul sfarsitului unei ere. Vremuri interesante se grabesc catre Damasc.
* Carmen Avram este jurnalist de politica externa la ProTv
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
