În primii ani după 1990 s-a consumat foarte mult timp şi energie pentru a înţelege şi explica ce se întâmplă în procesul de transformare a economiei româneşti dintr-un sistem socialist într-un sistem bazat pe piaţă. Destul de târziu (doar începând cu anul 1998) a devenit evident că România este de fapt captivă într-o serie de cercuri vicioase.
Politica fiscală a fost şi ea captivă într-un cerc vicios. Pentru a controla deficitul, guvernele au crescut veniturile şi au redus, în mod neaşteptat şi discretionar, cheltuielile în timpul exerciţiului bugetar. Profiturile companiilor au fost astfel afectate. Volumul impozitelor colectate s-a diminuat şi, pentru a evita o "explozie" a deficitului, cheltuielile au fost semnificativ diminuate în comparaţie cu nivelurile iniţial prevăzute la momentul aprobării bugetului în Parlament. Calitatea cheltuielilor publice a fost abandonată în favoarea evitării creşterii deficitului. Baza de impozitare s-a redus, iar guvernele au reacţionat prin noi creşteri de impozite şi reduceri de cheltuieli.
Mai departe, economia informală s-a extins. Firmele au reacţionat la creşterile de impozite care, de fapt, au mărit costurile şi au redus beneficiile supunerii la impozitare.
Târziu s-a înţeles (la începutul anului 2000) că păstrarea accentului exclusiv pe creşterea veniturilor bugetare fără a ţine cont de capacitatea de ajustare a companiilor nu face altceva decât să împiedice ieşirea economiei din aceste cercuri vicioase.
Au urmat nouă ani consecutivi de creştere economică. Dar, în anul 2010, România a reintrat în aceleaşi cercuri vicioase. S-a revenit la modelul stop-and-go, care explică acceptarea schimbării modului de lucru doar în măsura în care există o nevoie acută de finanţare externă.
Diferenţa majoră faţă de anii 1990 este că nivelul aspiraţiilor oamenilor a crescut şi că, după zece ani consecutivi de creştere a standardului de viaţă, cerinţele oamenilor sunt mai clar definite. Mai mult, contextul general s-a schimbat, mai ales după intrarea în Uniunea Europeană.
Este acum evident că România va avea nevoie, cel puţin pentru un orizont de timp previzibil de 10, 20 sau 30 de ani, de un volum semnificativ de finanţare externă. Altfel spus, modelul stop-and-go nu mai poate fi o opţiune raţională pentru decizia de politică economică. Refuzul de a accepta reformele necesare nu mai este o variantă "convenabilă" întrucât nevoia de finanţare externă nu mai apare şi dispare pentru un an, doi sau trei, ci este permanenta.
Cu siguranţă, partea cea mai vizibilă a demersurilor guvernamentale este bugetul. Şi este uşor de observat că bugetul votat este mai degrabă o formalitate politică atunci când el este prezentat parlamentului şi un exercitiu de administrare contabilă (în execuţie), decât expresia stabilirii şi asumării politice raţionale a unor priorităţi în condiţiile recunoaşterii unor restricţii de natură financiară.
Bugetul ţării este, în fond, expresia unor decizii politice, aşa cum şi bugetul unei familii este expresia deciziilor celor care o alcătuiesc. Când într-o familie cele mai mari cheltuieli se orientează spre haine, călătorii şi excursii în conditiile permise de veniturile familiei şi de capacitatea ei de a-şi finanţa deficitele şi datoria (suma deficitelor), poţi să înţelegi ce "vor de la viaţă" membrii acelei familii. Când bugetul unei familii arată că cea mai mare parte a veniturilor se duce pe alimente şi "plata facturilor" (întreţinere şi căldură), sigur ştii că familia respectivă are venituri mici. Cum are venituri mici, nu poate nici să se împrumute mult şi ieftin şi nici să acumuleze datorii pentru că nu găseşte "finanţare externă" convenabilă.
Atât pentru o familie, cât şi pentru întreaga economie - economia nu este altceva decât expresia comportamentului oamenilor care o alcătuiesc, iar construcţia şi gestionarea bugetului reflectă opţiunea pentru un anumit comportament. Pentru a trece de la o situaţie neconvenabilă spre o alta mai bună, o familie trebuie să-şi mărească veniturile, să reducă din cheltuieli, pentru a reduce deficitul şi, în măsura în care veniturile cresc semnificativ, tot mai multe dintre aspiraţii pot deveni realitate. Şi în cazul unui guvern, soluţia presupune tot o schimbare de comportament pentru a avea venituri mai mari. Guvernul va avea venituri mai mari pe măsură ce activitatea economică se va relua şi pe măsură ce va administra mai bine colectarea veniturilor. Creşterea economică în România va fi generată de o mai bună utilizare a resurselor existente. Şi aici, revenim la nevoia de reforme.
Soluţiile pentru creşterea standardului de viaţă în România nu vin dinspre buget - asumarea lor este doar reflectată în buget - ci dinspre decizia politică a guvernului de a continua procesul de reforme.
O primă soluţie: creşterea eficienţei sectorului întreprinderilor de stat generează reducerea risipei de bani, de resurse umane şi de active (prost utilizate). Redimensionarea acestui sector şi îmbunătăţirea guvernanţei prin introducerea managementului privat, privatizarea unor companii, concentrarea altora sau închiderea celor care este evident că nu pot performa bine sunt instrumente disponibile. Pe de o parte, risipa şi pierderile (acoperite de întreaga societate) scad şi, pe de alta parte, resurse imobilizate şi prost utilizate devin disponibile iniţiativei private pentru alte utilizări. Astfel, se creează locuri de muncă, salarii, iar guvernul işi reduce cheltuielile şi poate să-şi mărească veniturile din impozite.
O a doua soluţie: creşterea eficienţei sistemului administraţiei publice pentru a furniza contribuabililor servicii publice de calitate. Reforma în administraţia publică (finanţe publice, educaţie şi cercetare, agricultură şi dezvoltare rurală, energie şi mediu, transporturi, protecţia concurenţei, asigurări sociale, sănătate şi incluziune socială) reduce costurile de afaceri şi întăreşte sentimentul de siguranţă pentru cetăţeni şi pentru investitori.
Aceste soluţii înseamnă, de fapt, acceptarea unei noi generaţii de reforme. Sunt însă reforme care presupun costuri mult mai mici decât beneficiile. Sunt reforme care nu pot fi încheiate într-un an sau în doi, ci într-un orizont de timp de cel puţin 4-5 ani. Semnele bune apar însă mult mai repede şi ele includ creşterea sentimentului de încredere al oamenilor care ştiu "incotro ne indreptam", reducerea incertitudinii, uşurarea accesului la finanţare externă (mai ales fonduri europene), care compensează volumul relativ mic al economisirii interne, creşterea investiţiilor străine şi mai multe locuri de muncă odată cu accelerarea creşterii economice sănătoase.
Din perspectiva economiei politice este posibil ca cei care cred că vor avea de câştigat în urma continuării noii generaţii de reforme să fie mai numeroşi decât cei care cred că vor avea de pierdut. Ce-i drept, cei care cred că vor avea de pierdut pot avea o "voce" mult mai puternică.
Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanţelor Publice
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
