Statele cu monedă proprie nu pot rămâne fără bani şi de aceea nu pot da faliment indiferent de cât de multă datorie au sau cât de mare le este deficitul bugetar. Aceasta este ideea de bază a Teoriei Monetare Moderne, care a prins rădăcini în SUA şi trezeşte interes în Europa.
„Cui mama dracului îi pasă de buget? Vom avea o ţară“, ar fi spus recent preşedintele Americii Donald Trump la un eveniment pentru strângere de fonduri. Când candida pentru preşedinţie, Trump a spus că va elimina datoria de 19.000 de miliarde de dolari a ţării în opt ani.
După trei ani de guvernare Trump, datoria SUA a depăşit 23.000 de miliarde de dolari şi se duce tot în sus, cu toate că economia americană creşte. Deficitul bugetar anual a urcat cu aproape 12% şi este pe cale să depăşească 1.000 de miliarde de dolari în anul fiscal 2020. Se pare că lui Trump chiar nu-i pasă de datorie şi deficit. Şi de ce i-ar păsa? SUA au propria monedă, dolarul, şi stăpânesc fluxurile de dolari - fluidul vital al economiei globale. Trump pare astfel că îmbrăţişează Teoria Monetară Modernă.
Guvernanţi şi guvernatori din diferte state ale lumii, inclusiv SUA şi Marea Britanie, şi-au semnalat intenţia de a se îndepărta de disciplina bugetară rigidă şi de a lăsa statul să cheltuiască mai mult pentru stimularea creării de locuri de muncă şi pentru a sprijini creşterea economică, explică într-un interviu pentru Deutsche Welle Dirk Ehnts, cercetător german la Universitatea Tehnică din Chemnitz şi susţinător al Teoriei Monetare Moderne (TMM). În SUA, partidul Democrat sprijină creşterea cheltuielilor publice pentru „înverzirea“ economiei americane.
Ei urmează astfel principiile TMM, care nu vede nimic rău în a creşte cheltuielile publice. Din contră, potrivit Teoriei, în actualele condiţii economice cheltuieli mai mari sunt chiar de dorit. De aceea, nu este de mirare că profeţii bugetului echilibrat au o problemă cu noul curent. Dirk Ehnts apreciază că criticii ar trebui să se gândească de două ori înainte de a respinge Teoria. Aceasta pentru că unele economii din zona euro încă nu au ajuns la forma optimă. Spre exemplu, unele state sunt într-o fază în care şomajul este încă ridicat.
De asemenea, este sigur că următoarea recesiune este pe drum. De aceea, factorii de decizie trebuie să caute moduri de a stimula angajările şi de a folosi resursele umane disponibile - oamenii care n-au loc de muncă, dar sunt capabili să muncească şi vor să facă acest lucru - într-un mod util pentru economie. Aici TMM vine în ajutor.
Noua abordare vede cheltuielile statului în toate formele lor ca fiind credite fiscale. Aceasta înseamnă că datoria publică nu este nimic mai mult decât suma creditelor fiscale deţinute de gospodării şi companii. Astfel, statul nu este forţat să-şi reducă datoria la zero, şi nici nu trebuie.
Situaţia statului este total diferită faţă de cea a unei gospodării. Oamenii gospodari trebuie să-şi finanţeze cheltuielile prin venituri, în timp ce statul este chiar creatorul banilor.
Statul va fi întotdeauna capabil să cheltuiască mai mulţi bani, bani aduşi în joc de banca centrală. Teoriile economice clasice spun că dacă statul poate crea digital oricât de mulţi bani vrea, poate sfârşi într-o spirală a datoriilor devastatoare. Guvernul poate cheltui prea mulţi bani pe, spre exemplu, creşterea salariilor celor deja angajaţi, o măsură populistă tentantă. Salariile mai mari ar crea inflaţie, care erodează puterea de cumpărare.
Însă tocmai înflaţia ar fi factorul care descurajează excesele statului. Creşteri de preţuri accelerate nu ar fi populare printre cetăţeni, în special printre cei în vârstă, deoarece pensiile din care trăiesc sunt fixe. Frustrarea populaţiei s-ar simţi la vot. Astfel, spune TMM, există prea puţină motivaţie politică pentru a depăşi limitele în ceea ce priveşte cheltuielile statului şi lăsarea inflaţiei să explodeze.
TMM este considerată un model neconvenţional. Şi Banca Centrală Europeană şi alte bănci centrale folosesc măsuri neconvenţionale pentru a stimula activitatea economică: de ani de zile emit bani cu care cumpără obligaţiuni pentru a ţine pieţele în viaţă şi reduce costurile de finanţare ale guvernelor. Astfel, se poate spune că băncile centrale acţionează deja în linie cu unele principii ale TMM. Însă rezultatul acţiunilor nu este acelaşi cu scopul urmărit de Teorie.
BCE, explică Dirk Ehnts, cumpără obligaţiuni guvernamentale de la bănci. Vânzătorii primesc depozite în conturile pe care le au la BCE. Problema este că băncile nu pot da aceşti bani cu împrumut direct gospodăriilor şi companiilor deoarece acestea nu au conturi la BCE. Principala problemă, în timpul crizei şi după aceasta, a fost cererea redusă pentru credite, iar într-o situaţie ca aceasta statul este chemat în ajutor pentru a crea m ai multă cerere prin proiecte finanţate de stat. Când guvernul cheltuie mai mult pe astfel de proiecte, creează automat locuri de muncă. Aceasta înseamnă venituri mai mari pentru muncitorii implicaţi, bani pe care oamenii îi pot folosi pentru a cumpăra bunuri. Dacă există cerere mai mare pentru produse, producţia poate fi majorată. Criticii pot spune că TMM ar da prea multă putere guvernelor în ceea ce priveşte politicile fiscale şi monetare, în detrimentul băncilor centrale, considerate astăzi gardienii monedelor naţionale în timp ce politicienii urmăresc obiective economice şi politice pe termen scurt. Dirk Ehnts recunoaşte că majorarea cheltuielilor statului poate duce la creşterea consumului de resurse. Însă într-o situaţie critică, cum este cea a luptei contra schimbărilor climatice, în care se cere cumpătare în folosirea resurselor, oamenii pot alege. Dacă oamenii cer o orientare globală spre o economie mai verde, nu va mai exista nevoia de a întreba dacă există suficienţi bani pentru face această schimbare posibilă. Companiile vor continua să întrebe de unde pot procura banii de care au nevoie pentru obiectivele lor, dar statele nu sunt în această situaţie, spune TMM.
Când ar putea TMM înlocui actualele politici monetare convenţionale? Ehnts are un răspuns. În economie o teorie este înclocuită de alta de obicei după un ciclu de 30-40 de ani. Teoria neoliberală actuală este aplicată din anii 1970-1980. Apoi, de-a lungul anilor a devenit clar că o serie de mituri au orbit economiştii şi sunt cauza unora din problemele de astăzi. Miturile trebuie distruse. Printre acestea este credinţa că banca centrală deţine controlul deplin asupra masei monetare şi asupra inflaţiei. Prezentul ne dovedeşte că nu este aşa. Apoi, mai există mitul că piaţa este atotputernică, ceea ce ar însemnă că orice problemă se rezolvă dacă statul se retrage. Un alt mit este acela că interesul public ar trebui subordonat maximizării profitului. Pentru toate acestea trebuie reformă, pe care o aduce TMM.
