Un editorial din ZF („Cum nu se poate mai prost“, 29 iunie 2014.) face o constatare: că în timp ce anii de criză au adus o cădere masivă a investiţiilor străine directe (FDI), se remarcă un reviriment al intrărilor de capital de portofoliu. Mai explicit, că în loc de infuzie de capital statornic (nu discutăm alocarea sectorială aici) intră acum bani care pot fugi rapid dacă sentimentul pieţelor se schimbă. Şi cum pieţele sunt volatile, iar incertitudinea domină, concluziile se impun singure.
Constatarea evocată mai sus este de judecat în condiţiile în care peste tot în Europa se caută o alternativă semnificativă la finanţarea bancară. Chiar dacă ECB (Banca Centrală Europeană) iese din matca ei şi acordă linii de finanţare ultraieftine „cu direcţie“, fapt este că mecanismul creditării este „frânt“. Este deci nevoie de pieţe de capital care să sprijine mai mult finanţarea întreprinderilor. Acesta este contextul în care finanţarea nonbancară capătă proeminenţă. Vedem cât de greu este peste tot să fie urnite lucrurile şi de ce se încearcă resuscitarea securizării (transformarea de împrumuturi în obligaţiuni) nontoxice. Nu mai amintesc România, unde în afară de listări ale unor companii de stat sectorul privat nu a găsit calea bursei locale în ultimii ani.
Trebuie menţionat că atenţia acordată pieţelor de capital, din punctul de vedere al reglementării şi supravegherii (R&S), are în mod tradiţional ca principal temei conduita în afaceri, ceea ce intră în sfera a ceea ce se numeşte micro-prudenţialitate.
Autorităţi pentru pieţe de capital din Europa (ESMA la nivelul UE, autorităţi naţionale) şi SUA (Securities & Exchange Commission în special) trebuie să fie vigilente faţă de ce este certat cu legea în conduita de business -- de la malpraxis în relaţiile cu clienţi (provocate şi de nereguli în interiorul organizaţiilor) până la manipularea pieţelor. ASF are aceeaşi preocupare majoră în România.
Dar sunt câteva motive pentru care autorităţile de R&S pe piaţa de capital vor trebui să acorde mai multă atenţie aspectelor macroprudenţiale. Acestea din urmă privesc riscuri sistemice, la nivel macro, ce pot periclita funcţionarea întregului ansamblu financiar, a economiei. Între aceste aspecte/evoluţii sunt de menţionat:
- proliferarea de entităţi non-bancare ce preiau din activitatea de finanţare bancară (ex: fonduri de investiţii);
- mărimea unor vehicole investiţionale (fonduri de risc; fonduri de investiţii private), care mobilizează zeci, sute de miliarde de euro(dolari) şi care „mişcă“ pieţele cu uşurinţă inducând volatilitate mare;
- concentrarea de riscuri în „contrapărţi centrale“ (central counterparties), care devin entităţi ce poartă risc sistemic în mod inerent şi care reclamă aplicarea de cerinţe de capital şi lichidităţi proprii (aţa cum se cere băncilor);
vehicole investitionale considerate cu risc mic pot ajunge în criza de lichiditate, care să provoace efecte de contagiune puternice (cazul fondurilor monetare (money market funds). Este motivul pentru care acestor vehicole financiare li se vor impune probabil cerinţe de lichiditate (ca la banci)
- vulnerabilitatea în creştere a unor componente infrastructurale (tehnologice/IT) de bază, care poate conduce la blocaje operaţionale purtătoare de risc sistemic.
Sunt câteva trăsăături ce definesc riscul sistemic şi necesitatea de supraveghere macroprudenţiala pe pieţele financiare: dimensiunea organizaţiei, concentrarea de riscuri şi gradul de conectivitate. Cazurile faimoase AIG (companie de asigurări) şi LTCM (hedge fund) au reclamat intervenţia publică din cauza conectivităţii şi riscurilor sistemice implicate. În orice caz, cei care se ocupă de R&S sunt obligaţi să ţină cont de ce fac şi nu de ce spun că fac organizaţiile supravegheate. Astfel, dacă un fond de investiţii finanţează activităţi precum o bancă trebuie să intre sub incidenţa unor reglementări adecvate.
Cele mentionate mai sus sunt argumente ce pledeaza pentru o atentie mai mare acordata de ESMA, de EIOPA (autoritatea europeana pentru asigurari si pensii ocupationale), de autoritatile nationale de R&S a pietelor de capital si a pietelor de asigurari si pensii private aspectelor ce comporta riscuri sistemice. Macroprudentialitatea, în opinia mea, va intra tot mai mult în atentia celor care îngrijesc pieţele financiare non-bancare. Dacă bancherii centrali sunt preocupaţi de intrări şi ieşiri destabilizatoare de capital, indiferent de filieră (sistem bancar, pieţe de capital), cei care reglementează pieţe de capital nu vor putea închide ochii la riscuri sistemice create de activitatea unor operatori din aceste pieţe, prin dimensiunea lor (sindromul „too big to fail“ iar apare), inter-conectivitate şi concentrare de riscuri. Ceea ce unii par să considere un exces al bancherilor centrali în scrierea regulilor de prudenţialitate cred că va fi îmbrăţişat ca abordare conceptuală tot mai mult şi în ESMA şi EIOPA.
Şi ASF va trebui să meargă pe această cale, operaţional şi ca spirit de acţiune , mai ales dacă piaţa de capital se va maturiza. Comitetul Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială, care aduce împreuna BNR şi ASF, este o dovadă premergătoare în acest sens. În Europa, The European Systemic Risk Board (ESRB) priveşte ansamblul pieţelor financiare din punct de vedere macroprudenţial la nivelul UE; tot aşa face Financial Stability Oversight Board în SUA, sau Financial Stability Board (FSB) la nivel global.
