Cehia, Polonia, Ungaria şi alte şapte ţări s-au alăturat în urmă cu 20 de ani Uniunii Europene în ceea ce este cunoscut ca marea expansiune, Big Bangul comunitar. UE a crescut de la 15 state la 25. Dintre noii veniţi de atunci, cei mai mulţi au sărbătorit anul acesta evenimentul, având şi motive, politice şi economice.
Un exemplu: în martie, la Berlin, alături de cancelarul Germaniei Olaf Scholz şi de preşedintele Franţei Emmanuel Macron, premierul Poloniei, Donald Tusk, a vorbit cu hotărâre despre războiul din Ucraina, despre nevoia de a avea SUA ca aliat şi despre ce se poate face dacă nu se va mai putea conta pe ajutorul Washingtonului.
Ţările celor trei politicieni alcătuiesc Triunghiul de la Weimar, o alianţă mai veche creată pentru promovarea cooperării în vremuri de restrişte reînviată acum pentru a-şi declara sprijinul unanim pentru Ucraina. Alianţa şi-a asumat un rol de ghid când Europa a ajuns din nou la un punct de cotitură în istoria sa. Preşedintele polonez şi-a asumat, pentru ţara sa un rol de lider.
Polonia are un loc în capul mesei europene, după cum scrie Balkan Insight. Însă tot exemplul polonez arată şi prăpăstiile care s-au căscat în 20 de ani în UE şi gradul de polarizare din interiorul unora din ţările membre. Preşedintele polonez Andrzej Duda, un conservator, a avertizat cu ocazia împlinii a 20 de ani de la expansiunea Big Bang a UE că există „tendinţe de federalizare tulburătoare“ şi că sunt discuţii despre „modificarea tratatelor de bază pentru limitarea suveranităţii statelor membre“. „Prezenţa noastră în UE este în interesul statului polonez, dar noi vrem o Europă a naţiunilor libere şi a gliei strămoşeşti“, a spus el într-un discurs difuzat de televiziunea publică.
În Ungaria, al cărei guvern are mesaje similare, evenimentul a fost aproape ignorat. Pe 1 mai 2004 Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Malta şi Cipru au aderat la UE în ceea ce reprezintă cel mai mare val de expansiune de până acum. Va rămâne, probabil, şi cea mai mare extindere din istoria Uniunii. Multora, cifrele nu le dau motive de regret.
Unora, poate doar motive de frustrare. Polonia a investit 86 miliarde euro în proiectul european şi a câştigat 261 miliarde euro în 20 de ani, potrivit datelor prezentate recent de ministra politicilor regionale Katarzyna Pelczynska-Naleczit. Este vorba de balanţa dintre contribuţii şi transferuri către Polonia din bugetul UE. Odată cu instalarea noului guvern pro-european, ţara şi-a asigurat accesul în continuare la aceşti bani.
Transferurile au fost blocate din cauza atacurilor la adresa statului de drept din partea fostului guvern conservator PiS. În ultimii 20 de ani, oraşele poloneze au implementat 300.000 de proiecte cu fonduri UE, a explicat
Pelczynska-Naleczit. Doar Varşovia, capitala, a implementat peste 800 de proiecte cu finanţare de la UE, primind pentru acestea mai mult de 18,3 miliarde de zloţi (4,2 miliarde euro). Suma ar însemna 10.000 de zloţi per capita. Calculele Institutului Economic Polonez arată că PIB per capita din Polonia este după două decenii de la aderare cu 40% mai sus decât ar fi fost dacă ţara nu intra în Uniune.
Analiştii institutului arată că unul dintre cei mai importanţi factori care au contribuit la dezvoltarea economică a regiunii este faptul că Europa Centrală şi de Est a devenit parte integrantă din lanţurile de aprovizionare ale UE. „Acest lucru a adus un flux de investiţii străine, a majorat de cinci ori valoarea exporturilor poloneze, dar a îmbunătăţit şi calitatea lor.“ Marcin Piatkowski, profesor de economie la Universitatea Kozminski, a remarcat că în 20 de ani Polonia şi-a dublat PIB per capita.
„Nicio altă ţară sau societate din regiune nu a profitat aşa de mult de prezenţa în UE ca Polonia“, a mai spus ministra Pelczynska-Nalecz. Şi altora le-a folosit aderarea. Iar alţii s-au descurcat mai puţin bine. Cehia a atins 90% din media UE la PIB per capita, Polonia fiind la aproape de 80%. Ungaria se află la doar 76%, cam pe unde este şi România, care a aderat cu trei mai târziu, potrivit Eurostat.
În ceea ce priveşte Ungaria, Institutul de cercetare economică Gazdasagkutato Intezet (GKI) oferă o imagine mai sumbră despre progresul ţării: în ciuda faptului că salariile au crescut de 2,5 ori în ultimele două decenii, acestea ajung la doar 67% din media UE dacă sunt raportate la puterea de cumpărare. În termeni absoluţi (în euro), sunt la numai 41%. Între timp, pensiile au scăzut de la 52% din media UE în 2004 la 45% în 2021, iar creşterea productivităţii companiilor maghiare nu este deloc aproape de cea a celor din alte ţări central-europene.
De fapt, la majoritatea indicatorilor Ungaria tinde să fie printre ultimele cinci ţări din UE. Chiar şi aşa, politicienii maghiari (atât de stânga, cât şi de dreapta) îşi mărturisesc în continuare speranţele de a ajunge din urmă Austria, când chiar şi a ţine pasul cu Cehia şi mai nou cu România pare o sarcină nerealizabilă. Fost comisar european, ministrul de dezvoltare regională Tibor Navracsics vede jumătatea plină a paharului.
„Salariile în Ungaria au crescut accentuat de la aderare, de la sub 7.000 de euro în 2004 la peste 17.000 de euro în 2022. Există loc de îmbunătăţire. O prognoză financiară austriacă arată că anul acesta Ungaria ar putea avea cea mai bună creştere a salariilor din UE, de aproape 10%“, spune ministrul. Însă mulţi alţii cred că paharul este pe jumătate gol. „Aderarea la UE a fost o mare oportunitate care a contribuit la dezvoltarea ţării. Dar s-ar fi putut face mult mai mult dacă ar fi fost folosită mai eficient“, spune Andras Biro-Nagy, director al Soluţii de politică, un think tank independent cu sediul la Budapesta.
Ca exemplu, el citează fluxul masiv de fonduri UE – în valoare de aproximativ 83 miliarde euro, sau o medie de 3,5% din PIB pe an – care a condus la o anumită dezvoltare, dar nu a reuşit să reducă disparităţile regionale din Ungaria. Trei din şapte regiuni ungureşti se află încă printre cele mai sărace din UE, cu o convergenţă foarte lentă în ultimii 20 de ani. „Aceasta nu este o problemă maghiară, ci europeană“, argumentează Navracsics.
„Convergenţa, din păcate, în ciuda istoriei sale lungi, nu este o poveste de succes.“ El apreciază că ţările care au aderat la UE în 2004 s-au dezvoltat de la 59% din media UE la 77%, dar această creştere a fost determinată în principal de zonele metropolitane. Ungaria nu a făcut excepţie. „Budapesta este la 156% din media UE, în timp ce regiunea Mare Câmpie din Nord, care este foarte aproape de Budapesta, este la doar 49%.“
Există şi poveşti de succes ale aderării, spune Navracsics. Ungaria a avut rezultate bune în accesarea fondurilor UE, utilizând aproape fiecare cent din banii disponibili. „52.000 de proiecte au fost finalizate folosind fonduri UE în perioada 2014-2020, ceea ce înseamnă că nu poţi găsi un colţ în Ungaria unde să nu fi fost nimic construit cu bani europeni“, menţionează el. Dar ceea ce a fost construit vorbeşte despre o altă oportunitate ratată.
Poate nu întâmplător, o listă pe care Ungaria se află în frunte este, din păcate, ce a investigaţiilor lansate de agenţia antifraudă a UE, OLAF, cu privire la utilizarea abuzivă a fondurilor UE. Maghiarul de rând ştie că o mare parte din bani au fost pur şi simplu furaţi sau au ajuns să fie distribuiţi în cercurile pro-guvernamentale, arată BIRN. Între timp, guvernul lui Viktor Orban duce, dacă ar fi crezute mesajele de pe panourile publicitate afişate de executiv, o luptă continuă cu „Bruxellesul“, termen folosit pentru Comisia Europeană.
În schimb, în Cehia, o naţiune mai degrabă eurosceptică, ziarul Lidové noviny rezumă astfel cei 20 de ani de apartenenţă a UE: „marele succes al aderării Cehiei la UE poate fi caracterizat de orice are legătură cu libertatea. Mai precis, este vorba de libertatea de mişcare a oamenilor, a bunurilor şi a capitalului.“ Cehia este una din câştigătoarele acestei libertăţi, aşa cum sunt şi economiile mai bogate din Vest.
În căutare de salarii mai mari, de condiţii mai bune de viaţă sau de oportunităţi, oricare ar fi ele, forţa de muncă şi tinerii est-europeni au migrat spre vest, stabilindu-se inclusiv în Cehia. Ţările lăsate în urmă, Ungaria, Polonia, România, au profitat un timp de banii trimişi acasă de cei care muncesc în străinătate. Dar acum este plătit preţul: criză demografică şi lipsă de personal calificat.
