Într-un nou episod dedicat de Financial Times anului în care euro a fost salvat, jurnalistul Peter Spiegel descrie noi întâmplări din culisele întâlnirilor liderilor lumii, despre cum cancelarul german Angela Merkel a trecut de la furie atunci când i s-au pus în faţă unei strategii anticriză întocmite fără ştirea ei la acceptarea acesteia, dar cu propriile condiţii.
De îndată ce a primit bucata de hârtie pe care preşedintele american Barack Obama o distribuise participanţilor la reuniunea G20, cancelarul german Angela Merkel a ridicat garda. “Ce este asta?” a întrebat ea. “N-am mai văzut-o până acum”.
Obama a descris documentul ca fiind o sumă de idei pe care el şi şapte lideri europeni prezenţi la summitul G20 de la Los Cabos din Mexic erau dispuşi să le susţină la finalul reuniunii.
Majoritatea ideilor de pe hârtie rezumau decizii care fuseseră luate la nivel formal. Dar, spun oficialii care au citit documentul, ultimul punct era o noutate,: el reprezenta susţinerea totală a unui plan pe care demnitarul aşezat la masă lângă Merkel, premierul italian Mario Monti, nu îl oferise decât ca pe o variantă de lucru în discuţiile informale.
Planul, la care Monti şi consilierii săi cei mai apropiaţi lucraseră timp de mai multe luni înainte de summitul din iunie 2012, prevedea ca Banca Centrală Europeană să protejeze ţările din zona euro dacă erau atacate de pieţele financiare cumpărându-le obligaţiunile.
Numai ţările „virtuoase” care se supun regulilor bugetare ale Uniunii Europene ar fi fost sub condiţiile de atunci eligibile. Dar planul lui Monti asigura plafonarea costurilor de finanţare în cazul în care acestea ar fi urcat spre niveluri periculoase, ceea ce se întâmpla deja cu Italia şi al Spania.
„Am vrut să dezvoltăm ceva care să nu fie periculos pentru controlul masei monetare din Europa, să nu ofenseze purismul german, să ajute concret la moderarea spreadurilor obligaţiunilor, dar care putea fi câştigat doar ca recomensă pentru virtute”, a afirmat Monti pentru Financial Times.
Pe măsură ce citea pagina respectivă, Merkel devenea tot mai nervoasă. „Devenise absolut lividă”, a spus o persoană prezentă la discuţii. Deşi obiecţiile ei erau procedurale, era clar că delegaţia italiană şi cea americană conspiraseră pentru a o convinge să susţină un program de cumpărare de bonduri care ar fi schimbat fundamental modul de luptă împotriva crizei din zona euro.
Având de înfruntat obiecţiile exprimate dur de Merkel, Obama s-a adresat lui Michael Froman, organizatorul summitului şi şeful departamentului de economie internaţională al Casei Albe, pentru a-l întreba dacă a pus sau nu documentul şi la dispoziţia celorlalte delegaţii – gest pe care mulţi l-au văzut ca fiind o modalitate delicată de a pune capăt blocajului.
La momentul respectiv acest eşec părea să fie încă un efort ratat al preşedintelui Obama şi al celor care au conspirat alături de el de a sprijini crearea unui zid de protecţie mai mare pentru a apăra ţările „asediate” din zona euro.
Privind retrospectiv, acela a fost ultimul punct de cotitură al crizei. La trei luni după momentul tensionat de la summit, Merkel şi-a oferit sprijinul pentru un alt program de cumpărare de bonduri, la fel de ambiţios, creat tot de un tehnocrat italian, preşedintele Băncii Centrale Europene. Acest lucru avea să pună capăt crizei existenţiale cu care s-a confruntat euro timp de trei ani.
Planul, făcut public după ce personalul BCE a lucrat intens o vară întreagă la construcţia sa după declaraţia lui Draghi că „va face tot ce este necesar” pentru a se asigura că euro va supravieţui – a fost salutat ca fiind „lovitura de graţie” dată crizei zonei euro.
Dar programul şefului BCE probabil că nu ar fi liniştit pieţele dacă nu ar fi avut binecuvântarea cancelarului german, pe care Merkel a dat-o în pofida obiecţiilor exprimate public faţă de plan de puternica bancă centrală germană Bundesbank.
Un an în care părerile s-au schimbat
Rezervele iniţiale ale lui Merkel faţă de de planul lui Monti veneau din concepţia ei despre modul de funcţionare a zonei euro. Ea considera că nu este rolul politicienilor să stabilească randamentele obligaţiunilor. În schimb, crearea de către BCE a unui plan propriu ar fi fost o decizie potrivită pentru o bancă centrală.
Dar mulţi oficiali, mai ales cei care au lucrat cu echipa ei, au susţinut că decizia lui Merkel de a sprijini într-un final programul lui Draghi a reflectat o schimbare în perspectiva Berlinului care a durat un an. Dacă viziunea iniţială a Germaniei despre zona euro – fără bailouturi, fără împărţirea datoriilor şi pentru anumiţi oficiali fără Grecia – devenea imposibil de atins, Berlinul avea să se asigure că împărţirea poverii presupunea un control centralizat.
În decembrie 2011 Merkel a câştigat acordul necesar pentru ca toate ţările din zona euro să îşi introducă în constituţii regulile bugetare stricte ale UE. Iar la două săptămâni după conflictul de la Los Cabos, cancelarul a încheiat un acord care a marcat cel mai mare transfer de suveranitate de la crearea monedei unice: băncile europene cu probleme puteau fi salvate prin fonduri comune ale zonei euro, iar în schimb supravegherea şi lichidarea acestor instituţii urmau să treacă de sub control naţional sub controlul UE.
Anumiţi oficiali care au lucrat cu Draghi spun că obţinerea susţinerii lui Merkel pentru planul italianului de cumpărare de bonduri, cunoscut formal sub denumirea de Outright Monetary Transactions (trazacţii monetare directe – n.r.), a fost rezultatul unui plan bine pus la punct de cultivare a relaţiei politice cu cancelarul german.
Înalţi oficiali apropiaţi ambilor lideri au recunoscut că Draghi a fost mult mai dispus să intre în dialog cu Merkel şi cu alţi lideri politici decât predecesorul său, Jean-Claude Trichet, care prefera să discute doar cu colegii din BCE.
Fără să compromită independenţa instituţiei sale, Draghi a lucrat la nivel informal cu Merkel, testând cu grijă terenul pentru a vedea ce ar fi acceptabil, pe când Trichet a preferat medii formale precum summiturile UE, spun unii oficiali.
Dar alţii insistă că a pune câştigarea sprijinului lui Merkel pe seama şarmului lui Draghi şi a campaniei sale de cucerire este prea simplist. „Nu a fost un acord (între cei doi – n.r.)”, spune unul dintre ei. „Nu am primit nimic în schimb”. Mai mulţi oficiali consideră că disponibilitatea lui Merkel de a susţine programul OMT arăta cât de profundă devenise criza în vara aceea.
Atunci când consiliul de guvernatori al BCE s-a înnoit prin venirea lui Joerg Asmussen din partea Germaniei şi a lui Benoit Coeure din partea Franţei, lucrurile au început să se schimbe.
La fel ca Draghi, care şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei guvernamentale ca şef al Trezoreriei italiene înainte de a veni la conducerea băncii centrale italiene, Asmussen şi Coeure nu erau bancheri centrali tradiţionali. Amândoi şi-au construit cariera în ministerele de finanţe din ţările lor, unde s-au obişnuit cu duritatea jocului politic.
„Bancherii centrali sunt foarte sensibili. Dacă jumătate de propoziţie dintr-un ziar este critică la adresa lor, se simt profund ofensaţi”, spune un oficial care îi cunoaşte bine pe cei trei. „Când vii de la Trezorerie, ai parte de aşa ceva în fiecare zi. (Toţi trei erau – n.r.) obişnuiţi cu mult mai multă presiune publică şi cu un mediu mai murdar”.
Cei doi oficiali pragmatici au devenit oamenii de bază din echipa lui Draghi de luptă împotriva crizei, construind punţi de legătură cu Parisul şi cu Berlinul, pe care predecesorii lor nu au reuşit să le construiască.
În contextul haosului provocat de două alegeri din Grecia care aproape au condus la un „Grexit” şi al unor noi temeri privind băncile Spaniei, panica s-a întors pe pieţele de obligaţiuni în mai. Conglomeratul bancar Bankia, creat prin fuziunea băncilor de economii culcate la pământ de spargerea bulei imobiliare – a falimentat, necesitând o naţionalizare parţială. Îngrijorările privind sănătatea băncilor europene s-au extins la nivelul întregului sistem bancar.
Draghi şi-a dat seama că trebuie să facă mai mult. La începutul lunii iunie a început să discute cu un cerc restrâns de confidenţi, inclusiv Asmussen şi Coeure, despre nevoia creării unui nou plan de luptă împotriva crizei.
„Poate fi vorba despre vreme de pace sau vreme de război”, a spus Asmussen, adăugând că aceasta este o situaţie excepţională.
Dovezile că a venit războiul apăreau din ce în ce mai des. Companiile îşi făceau planuri de rezervă pentru o spargere a zonei euro. Băncile îşi ţineau banii destinaţi operaţiunilor zilnice în subsidiare din alte ţări – o politică scumpă, dar care le-ar fi protejat în cazul în care zona euro s-ar fi rupt. Costurile de împrumut ale Italiei şi Spaniei au crescut.
La BCE discuţiile despre cum să fie oprită panica s-au intensificat. Dar chiar şi apropiaţii lui Draghi au fost surprinşi când, la sfârşitul lunii iulie 2012, acesta a spus că banca centrală a zonei euro va face „orice este necesar” pentru a împiedica fărâmiţarea uniunii monetare.
Cuvintele lui au avut un efect imediat de calmare a pieţelor. Acum oficialii BCE trebuiau să construiască o strategie pentru a-şi susţine afirmaţiile.
Când Draghi a făcut publică versiunea finală a planului său în septembrie 2012, vântul politic se schimbase la Berlin. Merkel şi-a dat în mod public binecuvântarea pentru planul lui Draghi. Într-un discurs ţinut a doua zi după anunţul lui Draghi, ea a subliniat necesitatea unor reforme economice ca precondiţie pentru planul lui Draghi. „Existenţa unor condiţii este un aspect foarte important”, a spus ea. „Controlul şi sprijinul merg mână în mână”.
În ziua în care Merkel a făcut declaraţiile, randamentele pentru obligaţiunile pe zece ani ale Italiei au închis sub 5,1% pentru prima dată în cinci luni. Randamentele obligaţiunilor spaniole au coborât sub 6% pentru prima dată în patru luni. Aceste niveluri nu au mai fost atinse niciodată de atunci. Criza datoriilor europene s-a încheiat.
Doi ani mai târziu, acţiunile precipitate şi improvizate din ultimul an al crizei au salvat moneda unică. Dar zona euro este departe de a-şi fi revenit complet. În sudul Europei nivelulrile datoriilor sunt extreme. Şomajul rămâne aproape de maximele istorice, ca efect al măsurilor dure impuse de instituţiile internaţionale în lupta împotriva crizei. Partidele anti-UE ar putea să beneficieze de pe urma efectelor negative ale situaţiei actuale. Dar uniunea monetară cu o vechime de 15 ani a trecu testul cel mai important: în momentul cel mai dificil al său, liderii europeni au făcut tot ce a fost necesar pentru a împiedica destrămarea uniunii monetare.
„Am ales pentru Europa şi pentru euro, ca atare pentru Grecia”, a declarat Merkel aproape de sfârşitul crizei. „Dacă euro cade, atunci cade Europa”.
