Astazi, rolul de a interveni in economia americana afectata de criza subprime revine secretarului Trezoreriei, Henry Paulson, si presedintelui Fed, Ben Bernanke. Ei au sarcina de a elabora un plan functional de salvare a unui sistem financiar pus la pamant de prabusirea pietei imobiliare si de valul record de credite ipotecare neperformante, scrie Wall Street Journal.
"Daca doriti o lege informala respectata de orice guvernare, aceasta nu poate fi decat aceea ca intr-o situatie care implica riscul unui colaps financiar guvernele intervin. Si asta indiferent de tipul de guvernamant, ideologie, tara sau perioada de timp", spune Alex J. Pollock de la American Enterprise Institute. Iar o scurta incursiune in istoria financiara a Statelor Unite nu face altceva decat sa argumenteze aceasta idee.
Primul presedinte american, George Washington, se afla in timpul primului sau mandat, in momentul in care Statele Unite s-au confruntat cu o panica financiara semnificativa.
In 1791, guvernul federal si-a asumat obligatiile financiare ale unor state precum Massachusetts sau California de Sud, care acumulasera datorii in urma Razboiului de Independenta. Preluarea acestor obligatii financiare - prin care datoria federala s-a majorat cu 10 mil. dolari, pana la 65 mil. dolari - s-a dovedit o oportunitate pentru speculatorii financiari.
Printre acestia se afla William Duer, un om de afaceri newyorkez extrem de influent, care a infiintat o banca in incercarea de a genera o prabusire a actiunilor Bank of New York, miscare ce i-ar fi dat posibilitatea de a prelua institutia cu o suma foarte mica de bani. De asemenea, el si asociatii sai intentionau sa acapareze piata obligatiunilor emise de stat.
Secretarul Trezoreriei din acel moment, Alexander Hamilton, fondatorul Bank of New York, privea insa cu ingrijorare miscarile de pe piata. "Vad cu destul de multa ingrijorare infiintarea unei noi banci in oras", ii scria Hamilton unui asociat newyorkez.
Pretul obligatiunilor de stat a explodat in lunile decembrie si ianuarie. Doar ca in martie 1972 bubble-ul a ars, iar valoarea obligatiunilor s-a prabusit cu 25% in doar doua saptamani.
Lucrand fara a avea informatiile generate de un precedent, Hamilton a contractat credite de la banci cu ajutorul carora Trezoreria a cumparat obligatiuni, ridicand astfel din nou pretul. In acelasi timp, acesta a sugerat bancilor sa accepte obligatiunile drept garantii pentru imprumuturile acordate firmelor de brokeraj.
"Ceea ce Hamilton a facut in 1792 este exact ceea ce fac Paulson si Bernanke in acest moment", a declarat Richard Sylla, profesor de istoria economiei la Stern School of Business. Sistemul financiar s-a stabilizat in aprilie 1792 si nicio banca americana nu a dat faliment pana in 1809, ca urmare a improvizatiei lui Hamilton.
Secolul care a urmat acestor evenimente a fost presarat de perioade de instabilitate financiara. A fost cazul crizei din 1819, cand guvernul a adopta o lege care intarzia declansarea procedurilor de prescriere a ipotecilor.
In 1841 apare un nou val de volatilitate pe piata financiara, insotita de o prabusire accentuata a preturilor proprietatilor. Statele care depind de impozitele pe proprietate asista la o scadere abrupta a bugetelor locale. Iar noua dintre aceste state esueaza in a-si plati ratele catre creditori. S-a luat in considerare in acel moment, elaborarea unui plan de salvare din partea guvernului federal. Planul a fost insa respins de Congres. Unele state s-au vazut nevoite sa majoreze impozitele pentru a-si onora obligatiile catre creditori, altele au ajuns la un acord cu acestia, cedandu-le o parte din activele pe care le detineau.
"Au existat crize financiare in aproape toate perioadele", spune Alan Blinder, analist la Princeton University. "Criza bancara din 1907 a fost insa extrem de grava", a adaugat el. Esuarea unei incercari de a sprijini piata bursiera prin achizitionarea de actiuni in cadrul unei anumite companii miniere a generat colapsul mai multor institutii financiare care au sprijinit aceasta operatiune. In curand, increderea consumatorilor in toate celelalte institutii financiare s-a evaporat.
Trezoreria a injectat milioane de dolari in sistemul bancar. Cel care a salvat insa situatia a fost magnatul J. Pierpont Morgan. In momentul in care panica a lovit, acesta se afla la o conferinta in Virginia. S-a intors insa imediat la New York, convocand o reuniune a bancherilor chiar la el acasa, unde s-a decis crearea unui fond de rezerva care sa poata fi folosit de catre bancile care se confruntau cu retrageri masive de numerar.
In momentul in care deponentii si-au dat seaman ca isi vor primi banii inapoi, panica a disparut. "Unde este J.P. Morgan in momentul in care avem nevoie de el?", a glumit Blinder. Sase ani mai tarziu, Congresul a decis infiintarea Fed, care indeplineste rolul de creditor in ultima instanta al sistemului financiar.
In 1933, la patru ani dupa crahul bursier din octombrie 1929, aproximativ 1.000 de americani isi pierdeau in fiecare zi casele, intrate in posesia creditorilor. Presedintele Roosevelt si Congresul creau in acel moment Home Owners' Loan Corp, o agentie guvernamentala menita sa impiedice noi actiuni de prescriere a ipotecilor in masa.
Agentia achizitiona credite neperformante de la banci, pe care le refinanta percepand o dobanda foarte scazuta. Timp de aproape trei ani, aceasta a primit aproape 2 milioane de cereri venite din partea proprietarilor de locuinte. Mai mult de jumatate dintre acestia aveau venituri cuprinse intre 50 si 150 de dolari. In cele din urma, agentia a acordat peste un milion de credite, cu o valoare medie de 3.039 de dolari.
Agentia - care acorda credite cu o perioada de rambursare fixa, de 15 ani - a fost inchisa in 1951, moment in care 80% din debitori isi platisera ipotecile la termen sau chiar inainte de acesta. In urma acestei operatiuni, guvernul federal a beneficiat de un profit minor.
Mult timp, imprumuturile ipotecare erau acordate tinandu-se cont de nivelul depozitelor administrate de catre creditori. In anii '80 insa industria financiara a cunoscut insa o explozie fara precedent, pe fondul extinderii creditelor pe piata imobiliara comerciala. Acest model a functionat atat timp cat sumele generate de aceste credite erau mai mari decat cele platite deponentilor. Dar modelul s-a dovedit gresit in momentul in care dobanzile au explodat, iar bancile au fost nevoite sa plateasca mai mult pentru depozitele pe care le administrau decat veniturile pe care le incasau din ipoteci.
Datorita investitiilor neinspirate pe piata imobiliara, intre 1986 si 1995 peste 1.500 de creditori care se bazau pe depozite au intrat in faliment, lasand asiguratorii federali sa se lupte cu zecile de miliarde de dolari incluse in credite neperformante.
In 1989, dupa opt luni de dezbateri, Congresul a creat Resolution Trust Corp, o agentie de administrare a activelor nelichide de pe piata ipotecara. In acel moment, scepticii au argumentat ca statul isi depaseste atributiile de pe piata financiara, estimand ca agentia va avea de luptat cu activele netranzactionabile timp de cateva generatii.
Intr-adevar, guvernul a sfarsit prin a detine centre comerciale, case si hoteluri. Intre timp, mizeria generata de criza din anii '80 a fost curatata, iar actiunea guvernului a costat contribuabilii americani 124 mld. dolari - suma neajustata la inflatie -, potrivit datelor oficiale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
