Înainte de a se muta la Yale şi de a deveni un istoric foarte popular, în anii 1950-1960 Paul Kennedy a copilărit în regiunea Tyneside, scrie The Guardian. "Era o zonă foarte zgomotoasă şi foarte murdară", îşi aminteşte Kennedy, unde erau construite vapoare, iar tatăl şi unchii lui făceau cazane în Wallsend.
Imensul şantier naval menţionat de Kennedy, Swan Hunter, a fost închis acum câţiva ani, lăsând în urmă suprafeţe întinse pustii şi noroioase, care încă nu au atras cumpărători. Se mai găsesc încă câteva proprietăţi industriale, dar este clar că nu există foarte multă activitate industrială.
Directorul unei fabrici, Tom Clark, spune că în afară de fabrica lor nu mai există alta pe mile întregi.
"Dacă treci de noi, nu se mai produce nimic pe mile întregi", spune el arătând malul apei.
La fabrica sa, Pearson Engineering, lucrează un tinichigiu. Billy Day. Acum în vârstă de 51 de ani, acesta a început să lucreze la fabrică la 16 ani. Fiul său, de 23 de ani, nu lucrează, deşi a încercat de foarte multe ori să se angajeze la fabrici mici. Odată cu dispariţia industriei locale au dispărut şi ucenicia şi locurile de muncă. "Nu e de mirare că vezi tineri hoinărind şi nefăcând nimic. Am pierdut o întreagă generaţie", spune Day.
Poveşti similare poţi auzi în toată ţara, din nord-vest până în Midlands şi vechile zone industriale din împrejurimile Londrei.
Dar în zona de nord-est, fostul regat al cărbunelui, oţelului şi vapoarelor, vezi mai clar ca nicăieri declinul groaznic al economiei. Este un proces considerat o revoluţie a dezindustrializării, în care regiunile şi clasele sociale care odată erau productive sunt lăsate în derivă.
Care au fost cauzele dezindustrializării?
În cea mai mare parte este o poveste spusă deopotrivă de conservatori şi laburişti în ultimii 30 de ani. Este un mesaj simplu care are trei părţi.
În primul rând, perioada în care se punea accentul pe industria grea a dispărut pentru totdeauna. Viitorul se bazează pe obţinerea productivităţii folosind creierul, nu mâinile.
În al doilea rând, rolul guvernului în politica economică este de a nu interveni, iar în al treilea rând, pieţele trebuie deschise relaţiilor comerciale cu alte state, pentru că elita din Westminster crede că Marea Britanie îi poate depăşi din punct de vedere economic pe competitori, spune Kennedy.
Dar este evident faptul că recompensele promise de viitorul postindustrial nu s-au materializat. Ceea ce a fost văzut ca o modernizare economică a condus la un regres industrial şi în multe situaţii nu a oferit nimic în schimb.
Ce au promis politicienii?
În ultimii 30 de ani au fost trei versiuni de revoluţie dezindustrială, pe care Kennedy le-a denumit argumentul Thatcher, viziunea Blair şi actualizarea Cameron, după numele şefului de guvern în timpul căruia aceste procese au avut loc.
La mijlocul anilor 1970 presa, politicienii şi academicienii au acceptat că Marea Britanie este în criză. Pentru îndreptarea slăbiciunilor economiei cabinetul Thatcher a avut un răspuns clar, concurenţa. În 1974 Keith Joseph, cel mai apropiat "prieten" politic al lui Margaret Thatcher, se plângea că industria britanică este "copleşită" de prea puţine venituri, prea puţin profit şi prea puţine investiţii. Răspunsul găsit problemei a fost reducerea numărului locurilor de muncă, ceea ce ar fi uşurat povara pentru companii şi ar fi făcut disponibilă forţă de muncă pentru noi afaceri.
Cinci ani mai târziu conservatorii au încurajat acest proces. A urmat un program de austeritate care făcut să dispară un sfert din locurile de muncă din industrie în timpul primului mandat al lui Thatcher. Au urmat apoi privatizări şi o politică ce a încurajat dezvoltarea pieţei imobiliare şi a celei financiare. Cei disponibilizaţi nu şi-au găsit locuri de muncă în alte domenii. În timpul mandatului lui Tony Blair, ideea schimbării macazului de la industrie la servicii
s-a transformat dintr-o necesitate într-o viziune a locului Marii Britanii în lume.
Arhitecţii noilor politici, dintre care unii au avut ca sursă de inspiraţie Silicon Valley, erau convinşi că viitorul stă în ceea ce ei au numit "economia deşteaptă". Politicienii aflaţi atunci la putere au jurat să facă din Marea Britanie capitala mondială a comerţului electronic, pe când economia se confrunta cu o gravă criză de management la nivelul companiilor.
Lui Cameron i se poate imputa că mizează pe ideea că dacă sunt reduse cheltuielile publice, vor creşte inevitabil cheltuielile sectorului privat, iar ministerele lui acordă contracte din domeniul feroviar uzinelor din Germania în dauna industriei britanice.
Între timp, în Walker, pe râul Tyne, angajaţii de la Pearson Engineering îşi aduc aminte când compania lor asigura 1.000 de locuri de muncă. Acum au mai rămas câteva sute. Clark, ucenicul care a ajuns director, îşi trece în revistă planurile de pensionare.
După o pauză, spune: "Încep să-mi fac griji despre ceea ce vor face nepoţii mei".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
