Parlamentul României a celebrat marţi 15 ani de la aderarea României la NATO, un eveniment cât o epocă, care a schimbat faţa ţării şi fără de care nu s-ar fi putut imagina aderarea la UE.
În urmă cu 70 de ani, la 4 aprilie 1949, zece ţări europene şi două din America de Nord (SUA şi Canada) puneau bazele Organizaţiei Tratatului Atlantiului de Nord (NATO), menită să facă faţă agresivităţii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), victorioasă în Al Doilea Război Mondial şi care ameninţa Europa. La 29 martie 2004, la 55 de ani de la crearea NATO, la puţin după căderea dictaturii şi după ce trăise 45 de ani de comunism, România a fost admisă în Alianţă şi, odată cu acest demers, a început o epocă nouă. România fusese invitată să adere la NATO la summitul de la Praga din noiembrie 2002 şi imediat după acest summit preşedintele american George W. Bush a venit la Bucureşti pentru a felicita ţara pentru acest succes. Având securitatea militară asigurată, România a început să primească şi investitori şi investiţii străine semnificative. La finele anului trecut soldul investiţiilor străine (ISD) era de 81 mld. euro faţă de doar
9,6 mld. euro în 2003, anul de dinaintea intrării în NATO. Acum România deţine preşedinţia rotativă a Consiliului UE, a recuperat puternic din decalajul care o despărţea de Occident, chiar dacă rămâne una dintre cele mai sărace ţări din club. Istoriile contrafactuale nu folosesc nimănui, dar, privind ce se întâmplă cu Ucraina, Georgia sau Moldova, apartenenţa la NATO ne dă un mare sentiment de uşurare.
