Info

Denunţarea calomnioasă între partenerii de afaceri

Opinia specialistului

Denunţarea calomnioasă între partenerii de afaceri

Mihai Mareş, avocat penalist, Mareş & Mareş

Fapta de denunţare calomnioasă, aşa cum este  cunoscută publicului, era prevăzută în art. 259 alin. (1) din Codul penal anterior. Această infracţiune nu a fost dezincriminată, ci se numeşte acum  „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, existând aşadar o continuitate în incriminarea faptei (vechea denumire nemaiputând fi păstrată întrucât Calomnia fusese abrogată).

Atât în vechea incriminare, cât şi în forma actuală, Denunţarea calomnioasă, respectiv Inducerea în eroare a organelor judiciare, este o infracţiune care constă în atribuirea infracţiunii, în mod mincinos, unei alte persoane.  

Prin incriminarea acestei fapte se urmăreşte evitarea punerii în mişcare în mod inutil a aparatului de justiţie, în scopul cercetării unei infracţiuni care fie nu există (de exemplu  furtul unor bunuri care nu au existat niciodată), fie nu a fost săvârşită de persoana vizată.

Revenind asupra incriminării descrise în conţinutul art. 268 alin. (1) din actualul Cod penal, aceasta constă în „Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală”.

În ceea ce priveşte modalitatea de săvârşire a acestei infracţiuni, prin „sesizare penală nereală” se înţelege introducerea unei plângeri sau formularea unui denunţ care conţine o învinuire mincinoasă, cu condiţia ca acest aspect să fie cunoscut de făptuitor - cu alte cuvinte, acesta să fi făcut demersul cu rea-credinţă.

În practica vechiului Cod Penal se afirma că pentru existenta infracţiunii de denunţare calomnioasă nu este strict necesar ca învinuirea să se refere la o faptă inexistentă,  infracţiunea existând chiar şi atunci când cel care face plângerea sau denunţul se referă la o faptă reală, ”pe care însă o denaturează în aşa fel încât din această denaturare să rezulte pe deplin trăsăturile conţinutului unei infracţiuni”, această viziune fiind păstrată şi în jurisprudenţa actuală.

Un exemplu întâlnit în practica recentă vizează tocmai situaţia în care unul dintre foştii parteneri de afaceri ai presupusului făptuitor depune o plângere penală care se referă la fapte reale, prezentate însă într-o manieră denaturată cu scopul de a crea aparenţa săvârşirii unor fapte de natură penală.

 Concret, prin plângerea penală au fost sesizate fapte reale, care reprezentau de facto proceduri legale privind  insolvenţa şi  falimentul,  dar care au fost relatate trunchiat de fostul partener de afaceri – devenit creditor în procedura falimentului, ca urmare a unor nemulţumiri personale privind modalitatea de recuperare a creanţelor. Ulterior cercetărilor,  în cauză a fost dispusă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.  

În această situaţie, este clar  că organele judiciare au verificat veridicitatea faptelor,  alocând timp, personal şi resurse în instrumentarea cauzei. Aşadar, la prima vedere  pare o infracţiune  de inducere în eroare a organelor judiciare, ce ar da posibilitatea celuilalt partener de afaceri, vizat de plângerea penală iniţială, să se îndrepte împotriva acestui prim-denunţător.

Această situaţie premisă va fi şi mai clar conturată în ipoteza în care împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost formulată o plângere la judecătorul de cameră preliminară, iar acesta a confirmat soluţia dispusă în cauză, respingând plângerea.

Însă trebuie menţionat că incriminarea sancţionează doar modul vădit injust în care se urmăreşte inducerea în eroare a organelor judiciare, una din condiţiile esenţiale pentru existenţa acestei infracţiuni  fiind vinovăţia făptuitorului în forma cerută de lege, anume intenţia.

În practica judiciară s-a decis că „pentru existenţa infracţiunii este absolut necesar ca făptuitorul să fi fost de rea-credinţă la momentul depunerii plângerii sau denunţului. Or, inculpatul din prezenta cauză nu s-a dovedit că a fost de rea-credinţă pentru că a formulat plângerea datorită necunoaşterii procedurii de executare silită, fiind într-o eroare evidentă asupra acestei situaţii de fapt. Crezând astfel că procedurile urmate de executorul judecătoresc, precum şi cheltuielile la care a fost supus sunt abuzive a formulat respectiva plângere penală, credinţa sa fiind aceea că i se va face dreptate. Or, în acest caz, nu se poate vorbi de rea-credinţă din partea inculpatului”.

Aşadar, nu orice învinuire nedreaptă va conduce şi la reţinerea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, condiţia subiectivă fiind ca sesizarea să se facă cu rea-credinţă, în sensul că autorul plângerii/denunţului trebuie să ştie la momentul sesizării organelor că fapta sau învinuirea este nereală.

Revenind la exemplul privind foştii parteneri de afaceri, consider că dacă partenerul denunţat a suferit un prejudiciu, financiar sau de imagine  şi are motive întemeiate să creadă că denunţătorul a acţionat cu rea-credinţă, atunci poate fi formulată o  plângere penală privind săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

În concluzie, fiecare  cetăţean are dreptul de a face cereri, reclamaţii sau sesizări, pentru a aduce la cunoştinţă organelor competente anumite încălcări ale legii ori pentru a-şi apăra drepturile sau interesele. Însă exercitarea acestui drept trebuie să se facă cu bună-credinţă, iar în atare condiţii fapta nu va intra sub incidenţa legii penale.

 


Advertorialele de pe zf.ro sunt marcate cu (P), Advertorial, Articol cu conţinut publicitar sau Opinia Specialistului.

 
 
AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
Azi:
Diferență:
Ieri: 4.9126
Azi:
Diferență:
Ieri: 4.6804
Azi:
Diferență:
Ieri: 5.6911
Azi:
Diferență:
Ieri: 4.9667