Info

Să ne pregătim cu încredere viitorul, înţelegându-ne trecutul

În curând se vor împlini trei decenii de la momentul decembrie ‘89 care a schimbat România. În bine! Poate mai puţin decât ne imaginam atunci, dar în mod cert mult mai mult decât obişnuim să recunoaştem. De 30 de ani alternăm pesimisimul cu euforia lipsită de luciditate, fiind când prea nemulţumiţi de ceea ce am realizat, când imatur de încrezători cât să ne pierdem avântul imediat ce apare un obstacol. Această dinamică ne-a împiedicat, probabil, mai mult decât alte cauze obiective să progresăm mai rapid. Am adoptat o tranziţie lentă, am fost prea conservatori şi ne-am întârziat dezvoltarea. Încă încercăm să găsim echilibrul între analiza sinceră cu noi însine şi energia tonică care ne poate ajuta să progresăm, să ne punem întrebările esenţiale despre trecut, dar mai ales despre viitor. Fără să recunoaştem problemele este greu de crezut că vom găsi soluţiile, iar provocările cărora trebuie să le răspundem în anii care vin sunt cel puţin la fel de complicate ca tumultul schimbărilor prin care a trecut societatea românească de când a ieşit din comunism. Ca să nu mai vorbesc de faptul că de câţiva ani conştientizăm tot mai clar că ne aflăm în mijlocul unei alte revoluţii, cea tehnologică, al cărei mers este implacabil şi pentru care noi nu facem suficient de mult.

Atunci când a apărut primul computer multora li se părea o ciudăţenie şi nu înţelegeau că acel obiect va modifica radical modul nostru de a munci, de a relaţiona sau, mai recent, de a ne relaxa. Acum ne este clar tuturor că tehnologia aduce transformări uimitoare care afectează societatea şi economia în toate straturile, pe toate canalele şi are dezvoltări noi şi neaşteptate în fiecare zi. 

Tranziţia incompletă şi revoluţia tehnologică

În cazul nostru, acest fenomen se suprapune partial cu tranziţia încă incompletă de la economia centralizată la modelul liberal occidental. De aici apar alte tensiuni între diferite părţi ale societăţii care accentuează impresia lipsei de direcţie şi de viziune, a faptului că suntem purtaţi de val fără să ştim încotro ne îndreptăm.  S-a vorbit mult despre lipsa unui proiect de ţară, despre neangajarea pentru un scop comun şi disfuncţia cooperării sociale.

Rezultatul este că schimbări radicale tind să ne ia prin surprindere. La fel s-a întâmplat cu prăbuşirea comunismului. Ne-au lipsit oamenii, ideile şi proiectele care să ne ajute să înţelegem procesul pe care îl traversam. Prin comparaţie, Polonia sau Cehia au avut nuclee de societate civilă, de opoziţie la sistemul comunist şi au înţeles mai bine cum să treacă la noua ordine. Pentru noi căderea regimului a însemnat sfârşitul unei epoci, dar nu şi începutul unei probleme pe care o aveam de rezolvat. Cele trei decenii pe care le consemnăm acum pot fi un prilej de reflecţie despre valori şi resurse, despre modelul de dezvoltare şi strategia prin care să-l obţinem. Este un prilej ca să privim spre viitor, înţelegându-ne mai bine trecutul.

Totuşi, am evoluat mai mult decât admitem

Aşa cum ziceam, avem tendinţa să fim uneori prea aspri cu noi înşine. Este dincolo de dubiu că am evoluat. România de azi este mult mai bună decât România de ieri, iar România de mâine va fi cu siguranţă mult mai bună decât România de azi. Dacă ne uităm la etalonul bunăstării larg acceptat, PIB pe cap de locuitor, trebuie să recunoaştem că din 1990 până în 2018, am făcut un salt uriaş. Indicatorul este de peste 7,4 ori mai mare în 2018 decât în 1990, în timp ce în Bulgaria de circa 4 ori. Totusi, în Polonia, saltul a fost de peste 9 ori. Explicaţia vine din parcursul fiecărei ţări. Polonia a aplicat reforme rapid, o terapie de şoc din anii 90, care a fost eficientă. În vreme ce PIB pe cap de locuitor al României a rămas la acelaşi nivel din 1990 până în 2000, perioadă marcată de recesiune şi chiar incapacitate de plată, în Polonia aproape s-a triplat. Salvatoare a fost pentru toate cele trei state aderarea la UE. După numai doi ani de când aveam statutul de membru, PIB per capita ajunsese la 8.548 dolari în România, o recuperare imensă faţă de anul 2000.

Dificultăţile economice din primul deceniu de după decembrie ‘89 au fost dramatice şi s-au repercutat pe termen lung. Astfel, creşterea nivelului de trai nu s-a resimţit imediat şi la fel pentru toata lumea, decalajele dintre regiunile României adâncindu-se chiar si în ultimii ani. Migraţia oamenilor spre occident este consecinţa cel mai greu, aproape imposibil, de reversat. Oameni activi, motivaţi au părăsit ţara probabil pentru totdeauna ceea ce pe moment a detensionat societatea şi economia, însă în prezent este resimţită ca o problemă acută. 

Chiar dacă reformele pentru aderarea la UE au majorat productivitatea muncii şi au adus investiţii de capital, proporţia celor aflaţi la limita subzistenţei a rămas la un sfert din populaţia ţării. Am avut tot felul de reforme, dar o parte importantă a sistemului economic şi social continuă să fie gestionată ineficient. Infrastructura, educaţia şi sănătatea care depind decisiv de stat au rămas mult în urmă şi nu doar din perspectiva dotărilor fizice, ci şi a modelelor de operare pe care le aplică. Accesul la serviciile publice rămâne limitat – de exemplu, în multe zone rurale, lipsesc transportul public, cabinetele medicilor de familie sau farmaciile. Această situaţie se regăseşte acum cel mai acut pe piaţa muncii cu un impact implicit si în competitivitatea României. 

Pe măsură ce ne îndreptăm spre convergenţa cu vestul Europei, este natural ca avantajul competitiv al României de a oferi forţă de muncă ieftină să dispară. România s-a bazat pe acest model economic în ultimii 30 ani şi a atras numeroase companii datorită costurilor reduse cu angajaţii. Din 2014, însă, investiţiile care căutau astfel de muncă s-au rărit şi pare că acest model de creştere economică s-a epuizat şi forţează descoperirea unuia nou. Este un cerc vicios pe care economiştii îl numesc capcana venitului mediu, o situaţie specifică ţărilor aflate în curs de dezvoltare care trebuie să treacă la nivelul următor pentru a deveni economii dezvoltate. Cu ce poate fi înlocuit? În contextul revoluţiei postindustriale, soluţia o reprezintă tehnologia şi industriile cu valoare adăugată mare. Pentru acestea, este nevoie de investiţii în competenţe, educaţie şi cercetare, astfel încât să putem ajunge la o creştere bazată pe inovaţie.

O invitaţie simbolică la dezbatere

Cunoaşterea se naşte din tranzacţia ideilor, iar scopul comun din încrederea de a coopera între noi. Din nefericire, încrederea în noi şi între noi a slăbit mult în ultimii 30 de ani. Diferite studii indică un declin abrupt al încrederii în guverne, pe măsură ce cetăţenii au devenit mai exigenţi faţă de calitatea serviciilor publice. În schimb ei au aşteptări tot mai mari de la companii şi de la liderii de afaceri. Potrivit unui sondaj publicat cu prilejul Forumului Economic Mondial de la Davos, în acest an, 75% dintre cetăţenii din toată lumea spun că au încredere în angajatorii lor. Printr-o serie de articole care analizează domeniile cele mai importante ale economiei şi care vor fi publicate în următoarele săptămâni, ne-am propus să creăm premisele unei dezbateri despre viitorul economiei româneşti. Totodată am gândit acest demers ca pe o invitaţie simbolică la dialog şi cooperare către întreaga societate de a reflecta la viitor. Conform dictonului franţuzesc „noblesse oblige”, consider că această percepţie „ne obligă” să construim încredere în societate, să contribuim la dezbaterea esenţială într-un moment istoric.

Citiţi şi: Capitalul uman şi educaţia: Cui i-e frică de tehnologie?



 

 
 


 

 
GERARD BAKER la Gala ZF 2024 (Editor global, The Wall Street Journal)