Spre ce ne indreptam? Ar fi o imensa eroare sa privim numai inainte, cu ochelari de cal. Si sa nu mai vedem nimic inapoi. Pentru ca inapoi e istoria noastra: cu intrebari care au primit deja raspunsuri; ori cu intrebari care asteapta inca raspunsuri. Una dintre intrebari, esentiala, careia istoria Romaniei moderne i-a dat doua raspunsuri, diametral opuse, este constructia de locuinte. Intrebarea are o importanta cardinala acum, in Uniunea Europeana, cand induram o grava criza a locuintelor.
Solutia creditului ipotecar, care a dat rezultate bune in anii interbelici, este revitalizata astazi, in conditii inedite. Dar si aspru criticata. O critica in primul rand cei care gandesc ca creditul ipotecar e prea scump; dar si o mare parte a populatiei cu venituri modeste, fara acces la imprumuturi pentru case. Este insa cert ca, in nenumarate cazuri, cu deosebire intre anii 1933 - 1939,
s-a soldat cu rezultate miraculoase. Nu numai Bucurestii, ci si alte mari orase au fost conectate la civilizatie. Au luat avant constructiile de locuinte, au fost dezvoltate zonele rezidentiale. Fara sa fi rezolvat insa, integral, problema locuintelor. De aici atat indoielile, cat si tentatia negarii pe care le regasim, astazi, in multe dintre lucrarile sau luarile de pozitii referitoare la solutia interbelica.
A doua solutie a fost gasita de statul socialist. O mare masa a populatiei mai viseaza, inca, la reintoarcerea la locuintele gratuite, construite de catre stat. Ar fi insa o nebunie o astfel de intoarcere in trecut. Fiindca a fost o solutie nefericita. De fapt, o solutie impusa de o anumita realitate: masivele transferuri de populatie de la sat la oras, in conditiile industrializarii fortate. Milioane de romani au fost impinsi sa-si paraseasca indeletnicirile traditionale, transmise din tata-n fiu, legate de lucrarea pamantului, pentru a deveni muncitori industriali. Impunandu-li-se o noua conditie umana. Cum orasele Romaniei, cele mai multe, si-au schimbat si ele destinul, devenind citadele muncitoresti, pasul urmator nu putea fi altul decat asigurarea fondului de case pentru a adaposti noua clasa industriala in drumul sau catre un paradis iluzoriu. Asa a devenit constructia de blocuri o prioritate nationala.
Constructia noilor blocuri, cele mai multe de o uratenie respingatoare, ridicate dupa proiecte tip, ce au facut ca toate orasele noastre sa semene unele cu altele, pe deasupra incapabile sa asigure un confort decent, a fost administrata de stat. Un stat sarac, chiar si atunci cand era stapanul "cazanului comun", ce n-a avut decat o solutie pe termen scurt. Asa ca multe dintre aceste blocuri au inceput deja sa imbatraneasca, au nevoie de reparatii capitale, fara sa existe insa pentru asta nici antreprenori, nici conditii tehnice, nici bani.
Intr-adevar, locuinta - cu prea putine exceptii - era gratuita. O construia statul. Iar chiria era modica. Numai ca, acum, familia care a primit candva o locuinta la bloc se apropie de pensie. Sau a ajuns chiar la pensie. Si locuieste intr-o casa careia i-a expirat mult prea repede durata de viata, fapt ce o impovareaza cu probleme imposibil de rezolvat. E prea usturatoare aceasta lectie a istoriei ca sa ne apucam s-o repetam. E ca o rana vie, de fapt, cu dureri suportabile inca in Bucuresti, dar greu de suportat in orasele de provincie, unde blocurile de locuinte au capatat infatisari jalnice.
De fapt, nici nu repetam experienta de dinainte de decembrie '89. Fiindca statul nu mai construieste case. Dar pentru familiile cu venituri modeste nici altcineva nu construieste si din aceasta cauza ne confruntam cu o grava criza a locuintelor.
Asta se intampla, insa, pentru ca noi inca nu ne-am dezobisnuit de a ne agata de mantaua statului, unde cautam un pic de caldura. Dar mantaua asta e de multa vreme uzata. Romania are nevoie, astazi, de deprinderi noi, de libera initiativa economica, de solutii care sa se nasca in conditiile unei economii concurentiale.
De unde insa bani pentru alte case? Intrebarea, evident actuala, framanta o mare parte a populatiei planetei. Tot mai multi oameni, in vremea noastra, alergand sa ajunga mai repede la bunastare, nu numai ca accepta pretul cerut de banci dar se si zbat sa acumuleze bonitati, cat mai multe, cu care sa deschida usile bancilor ce dau credite pentru case. In traducere: sa aiba un venit sigur si consistent.
Dupa 2000, vreo cateva milioane de romani s-au obisnuit si ei, in sfarsit, cu gustul vietii pe datorie. Si cu constructia de case pe datorie. Creditul, ca motor al bunastarii, incepe sa functioneze si la noi. Subliniez: incepe. Decalajele sunt insa mari. Caci nu doar tarile dezvoltate ne-au luat-o inainte, ci si multe dintre tarile vecine, desi sunt ca si Romania in curs de dezvoltare.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
