Dacă aş fi regizor de film, aş pune pe ecran poveştile reale a doi oameni, un francez şi un polonez. Povestea polonezului o ştiu de la un român care a lucrat în Italia, la un şantier micuţ de reparat bărci şi iahturi. Polonezul, profesor universitar de felul lui, dar îndrăgostit iremediabil de apă şi navigaţie, s-a angajat la şantier.
Acolo, omul a început să lucreze pentru o brumă de bani, pentru că putea refolosi materiale pentru a-şi construi propria barcă cu care să facă înconjurul lumii - aceasta era convenţia cu proprietarul şantierului. Şi a trăit cu banii aceia puţini, dormind sub sau, mai târziu, în corpul bărcii sale, un hirsut cu barba zbârlită şi păr răzvrătit, ani de zile, pentru a-şi îndeplini visul. La acutizarea crizei, românii au plecat de la şantier, pentru că nimeni nu-şi mai repara iahtul. Iar povestea mea rămâne cu final deschis, pentru că nu a mai putut să îmi spună nimeni şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu universitarul şi cu barca sa. Îmi place să cred că a izbândit, cei care au lucrat cu el spun că a renunţat la mult prea multe - carieră, familie, stabilitate - pentru ideea sa.
