Jocul de aseară dintre România şi Turcia nu s-a purtat neapărat pe teren, ci pe o bancă aflată la marginea terenului.
Echipa Turciei – analizată înainte de partida de fotbal de cei care se pricep - nu era mai bună decât cea a României. Se vor găsi mulţi să spună că turcii nu aveau ce mai pierde, au luptat, aşadar, ca nişte lei; că au tras de timp spre disperarea noastră; ca jucătorii noştri au fost obosiţi după acel 3-0 cu Ungaria.
De splendida inconsistenţă a fiinţei, de dreptul de a plânge care este doar a învingătorului, să scrie filosofii!
Turcii nu au fost lei şi nu ar fi avut şanse dinainte stabilite, dacă România s-ar fi comportat măcar ca o pisică obraznică în faţa unui căţel. Dar nu a fost nici măcar aşa.
Fricos, lipsit de viziune, penibil de ani buni fără ca cineva să-i ceară socoteală, antrenorul României a aruncat prosopul cu gândul că, orice ar fi, va veni cineva să i-l spele.
Vlăguiţi, lipsiţi de şanse practice la o calificarea la mondiale, turcii au crezut într-un om – antrenorul lor venit abia de câteva zile în fruntea naţionalei de fotbal.
Si au câştigat.
A fost o confruntare între un înţelept – antrenorul adulat în Turcia şi numit “împăratul” pentru ceea ce a făcut pentru fotbalul turc– şi un nepriceput – antrenorul României.
Partida de fotbal de aseară nu face decât să arate încă o dată, şi încă o dată şi încă o dată câtă forţă poţi căpăta când eşti condus de cineva în care crezi şi cât de jos poţi ajunge, cum ţi se ofileşte încrederea, cum păcatul fricii şi al neîncrederii în tine, chiar şi când eşti puternic, îţi pătrunde oasele când cel care conduce este lipsit de calităţi.
Da, au fost câţiva care nu aveau ce căuta aseară pe teren şi i-ar fi sărit mulţi în cap antrenorului dacă îi schimba după jocul lor bun cu Ungaria, dar, dacă a ştiut că ăia nu pot juca două meciuri bune în 4 zile trebuia să o facă.
De unde o astfel de aroganţă la un antrenor de a nu-şi recunoaşte greşelile de strategie? Din preaplinul lui? De unde atât "je m’en fous-şism", din prea multele lui succese? Nu, ci din preamulta lui slăbiciune pe care nimeni nu i-o amendează: i-aţi vrut pe teren şi vi i-am dat!
Nu ar fi nimic dacă exemplul penibilei echipe naţionale de aseară (penibilă în joc nu în altceva, dar jocul face parte din viaţă) condusă de cel mai mediocru antrenor pe care l-a avut România în ultimele decenii nu s-ar regăsi în mult prea multa masă resemnată a oamenilor.
Aroganţa şefilor din footbal nu este decât o felie mică din aroganţa presupusei elite a societăţii noastre. Aroganţa nu este semn de putere, ci de slăbiciune, dar noi medităm încă: pe cine să aducem în loc?
Şi toleră, tolerăm, tolerăm, plictisiţi şi scârbiţi de jocul penibil al echipei naţionale de footbal, deşi această echipă are jucători valoroşi, de prestaţia oamenilor politici, deşi în rândul lor sunt şi oameni de calitate, de cea a unor organizaţii neguvernamentale (cazul maidanezilor) deşi cele mai multe sunt oneste - şi-i condamnăm pe toţi la fel, cu asupra de măsură în cazuri critice, ca să conchidem mai apoi că nimic nu e de făcut.
Protestele din ţară împotriva unui proiect minier controversat au arătat că se poate, totuşi, ceva. Nu le leagă nimic – footbalul şi Roşia Montană - decât protestul, ultimul protest fiind al spectatorilor de pe Arena Naţională cerând demisia antrenorului României.
Dar, când lehamitea te copleşeşte, nu mai este aproape nimic de făcut.
Trebui să ne aducem aminte însă: aroganţa elitelor, multe “autointitulate”, nu este mai presus de teama unui animal încolţit. Vulgaritatea lor nu este putere, ci neputinţă.
Aşa cum poţi conduce o echipă naţională de footbal spre penibil, aşa poţi conduce o ţară spre penibil.
Aşa cum poţi conduce o echipă naţională aflată în genunchi spre victorie, aşa poţi conduce şi o ţară spre propria-i victorie.
Nu trebuie să vină un zeu aici.
Turcia a câştigat aseară prin credinţă, iar Fatih Terim nu este un zeu. Este un om în care jucătorii lui au avut încredere.
Nu pot eu arăta cu degetul oameni în care să ai încredere. Încrederea se impune prin simpla ei promisiune nespusă - “a fi fost” înainte de “voi fi”. Dar cel în care cred, doar el ştie câte presiuni a trebuit să suporte până a ajunge aici, eu mă înfrupt doar din preaplinul lui.
De aceea copiii au încredere în părinţi.
Marile proiecte se coagulează în jurul ideilor şi a oamenilor în care crezi – ce redundant! Dar aşa a fost mereu.
Respectul se impune şi, marea lui calitate este tocmai lipsa de aroganţă - una dintre formele cele mai de jos ale slăbiciunilor omeneşti. Eu însumi număr pe degetele de la multe mâini oameni pe care îi admir şi în care am încredere. Şi niciunul dintre ei nu mi-a oferit niciodată vreo garanţie formală.
Dacă în fotbal oamenii nu au cum vota, în politică au cum să o facă. Dacă nu se poate altfel, să-l aducem pe Messi la Palatul Victoria sau să-l obligăm pe Ponta să fie un Tony Blair şi pe Piţurcă un Fatih Terim.
În fond, nici Ponta nici Antonescu şi nici Piţurcă până la urmă, nu sunt oameni definitiv pierduţi, sunt inteligenţi pe cât pot sau măcar se străduiesc, se bucură încă de încrederea firavă a lui “voi fi”, în loc de cea solidă a lui “am fost deja”.
Dar nu simt presiunea, de aceea guvernarea României nu are constanţă, este oglinda jocului de footbal al echipei României: când sus, când jos.
Succesul unei echipe de footbal ca şi al unei ţări înseamnă, pe lângă talentul unei echipe/popor, şi multă încredere în cei care o conduc.
Aşa cum un întreg stadion aplaudă sau dezaprobă prestaţia echipei lor şi pune presiune, aşa trebuie să se întâmple şi cu ţara.
Pe guvernare trebuie pusă o presiune enormă din partea cetăţenilor, altminteri elita crede că a obţinut puterea prin marile ei merite şi nu prin încrederea ce le-a fost acordată şi care trebuie confirmata.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
