Nu exista un sistem economic perfect. Toate au plusuri si minusuri, toate obliga din cand in cand la corectii si schimbare de accent.
Totusi, istoria economiei mondiale din ultimele secole, dar mai ales din ultimele decenii, ne invata un lucru fundamental: sistemele bazate pe libera initiativa si pe proprietate privata functioneaza in mod sistematic mai bine decat cele in care interventia statului este mai pronuntata. Aici nu vreau sa ridic problema regimurilor de tip comunist: ele au fost ingropate in majoritatea tarilor si mai agonizeaza doar in doua tari din lume, Coreea de Nord si Cuba.
Dar si tarile bazate pe libera initiativa si proprietate privata au, in diferite grade, interventionism statal - fie prin impunerea de reguli ce tind sa inlocuiasca rolul pietei, fie prin cresterea ponderii partii din PIB redistribuite prin mecanisme bugetare, fie prin ambele mecanisme. Or, si aici, experienta arata fara echivoc: regimurile mai liberale au mai mult succes decat cele mai interventioniste. Putem in acest sens sa analizam situatia lumii intregi la un moment dat sau sa luam o tara sau alta de-a lungul deceniilor, cand a fost condusa de diferite guverne. Concluzia va fi aceeasi.
Ma grabesc sa spun ca orientarea politicilor urmate intr-o tara sau alta nu este data neaparat de titulatura partidului/partidelor de la guvernare - chiar daca, statistic, s-ar parea ca partidele din jumatatea de dreapta au dus la performante economice mai bune decat cele din jumatatea de stanga. Intre exceptii as nota cazul Marii Britanii, condusa de laburisti de peste un deceniu, care este mai liberala si mai eficienta decat, sa spunem, Franta, condusa de si mai multa vreme de guverne "gaulliste", considerate de dreapta. Sau SUA, in care conducerea democratului Clinton a fost mai inclinata catre piata decat este cea a republicanului Bush - care sufoca economia americana sub povara deficitului public, indus in special de razboiul din Irak.
Globalizarea din ultimele decenii accentueaza diferentierea dintre regimurile liberale si cele interventioniste, in avantajul celor dintai. Capitalurile migreaza catre tarile care ofera cele mai avantajoase conditii sub multiple aspecte, iar castigul se rasfrange, in cele din urma, asupra cetatenilor din tarile respective. De aceea, regimurile interventioniste ajung sa dispuna de mai putine resurse si au rezultate de ansamblu mai slabe decat cele care mizeaza pe reducerea rolului statului si incurajeaza efectiv initiativa privata.
Nu de putine ori, interventia statului pare o solutie mai simpla, iar mirajul acesta a lovit si tari ce par prea putin inclinate spre atare solutii de criza. La inceputul anilor '70, de exemplu, cand economia americana a fost puternic afectata de socul petrolier, administratia republicanului Richard Nixon a incercat sa rezolve problemele recesiunii si inflatiei prin controlul preturilor si al salariilor. Desigur, nu a obtinut decat ceea ce aveau din plin economiile planificate centralizat: penurie si cozi. Iar problemele au ramas. In cele din urma, dupa numeroase paliative care nu aveau cum sa solutioneze criza tot mai adanca, democratul Jimmy Carter avea sa adopte in 1979 solutia care a salvat economia (dar l-a costat realegerea sa ca presedinte): l-a numit sef al Bancii rezervelor federale pe Paul Volker, iar acesta a adoptat o politica monetara de o duritate extrema, pentru a reduce inflatia cu orice pret. Pretul imediat a fost intr-adevar mare - recesiune, somaj foarte inalt - dar inflatia a scazut de la 13,5% in 1981 la 3,2% in 1983 si de atunci nu a mai reprezentat o amenintare, iar economia americana
s-a redresat si a crescut apoi pe baze sanatoase.
Am luat exemple din tari cu o solida traditie a economiei de piata pentru a ilustra faptul ca de la eticheta la continutul borcanului este cale lunga. Reflexul imediat al politicienilor, atunci cand apare o criza, este sa puna mai multe reguli, in loc sa le simplifice pe cele existente. In putine ocazii apar lideri politici autentic vizionari, care trag inainte o intreaga societate, asa cum a fost cazul doamnei Margaret Thatcher, primul-ministru conservator al Marii Britanii intre 1979 si 1990.
Tarile scapate din chingile regimurilor totalitare au inca si mai multa nevoie de politici liberale. Pe de o parte, pentru a grabi schimbarea mentalitatilor. Statul paternalist - care da locuri de munca, asigura materii prime si desfacerea productiei, stabileste preturi "echitabile", da case si asa mai departe - a ramas mult timp in mintea multora dintre noi, iar unele trasaturi ale acestui stat sunt si azi dorite de unii semeni.
Pe de alta parte, politicile liberale sunt necesare pentru a limita coruptia. Cu cat reglementarile sunt mai simple, iar cheltuielile bugetare sunt mai reduse, cu atat aria de manifestare posibila a coruptiei scade. Reglementari excesiv de stufoase genereaza o birocratie inutila si costisitoare, care intarzie cresterea economica, recuperarea decalajului fata de tarile dezvoltate.
Cele de mai sus par a fi de natura bunului-simt comun. Probabil, la un sondaj cu intrebari generale pe temele descrise mai sus, majoritatea cetatenilor, ca si a politicienilor, ar da raspunsuri asemanatoare, satisfacatoare. Din nenorocire, distanta de la teorie la practica este imensa. Cunostintele economice superficiale, teama de a adopta politici pe care le considera apriori "nepopulare" sau poate nimicnicia obiectivelor pe care si le propun din capul locului - cert este ca politicienii nostri, inclusiv cei care se declara de sorginte liberala, nu indraznesc sa viseze macar sa adopte politici in consonanta cu cele ale tarilor care merg in directia buna. Iar tara noastra balteste in jumatati de reforma, care ne tin acolo unde suntem: in coada Europei.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
