Teoria spune ca masurile de restructurare trebuie adoptate in perioade de avant economic, cand suportabilitatea lor sociala este mai mare. Atunci exista sansa unor masuri cu efecte majore pe termen lung, cu costuri suportabile pe termen scurt. Practica insa arata ca, de cele mai multe ori, guvernele nu vad suficient de departe (acesta este un eufemism pentru miopie) si nu adopta masuri de restructurare decat atunci cand nu mai au alta solutie, cand a ajuns cutitul la os.
In ultimii ani, Romania a trecut printr-o perioada fasta. Foarte rar se intampla ca in acelasi timp economia sa se accelereze, somajul sa scada, iar inflatia sa se domoleasca si ea. Principala explicatie a acestui mix neobisnuit de favorabil este influxul masiv de capital, care a permis un deficit de cont curent ridicat si a alimentat concomitent cresterea productiei, a consumului si reducerea inflatiei. Scaderea somajului s-a datorat mai degraba exodului fortei de munca, dar rezultatul a fost favorabil, cel putin pana acum: influx de valuta in crestere si presiune sociala in scadere.
O asemenea conjunctura ar fi putut fi fructificata pentru masuri de restructurare in economie, cu deosebire in domeniile in care tara noastra este ramasa in urma - bine cunoscute, identificate in mai toate analizele serioase referitoare la Romania: liberalizarea pietei muncii si simplificarea birocratiei publice. In ambele performanta Guvernului a fost dezamagitoare. Piata muncii a devenit inca si mai rigida decat o lasase Codul muncii adoptat pe sest in 2003 - iar in ultima vreme neglijenta legislativa iese la lumina unde nici nu te astepti: a se vedea cazul salariului minim pentru personalul cu studii superioare din invatamant, unde instanta a luat singura decizie posibila (tinand seama de lege, nu de visele guvernantilor), aceea de a plati retroactiv profesorii la nivelul de cel putin 880 de lei lunar. In privinta birocratiei publice, guvernul s-a distins prin aceea ca a majorat atat numarul functionarilor, cat si salariile acestora, dar a fost cu totul incapabil sa indeplineasca minime cerinte comunitare, ceea ce pune in pericol sever absorbtia fondurilor europene la care am avea dreptul.
O vreme, cresterea economica nu a tinut seama de ceea ce facea sau nu facea Guvernul. Primul-ministru ne mai anunta din cand in cand ca "economia duduie" - ceea ce era adevarat, dar aceasta nu era din cauza, ci in pofida conduitei Guvernului. Ei bine, vremea aceea s-a dus. Economia nu mai duduie. Agricultura a fost "secerata" de seceta, dar si de incompetenta Guvernului, care nu reuseste sa acorde subventii din surse comunitare; industria a crescut in septembrie 2007 cu numai 3,2% fata de septembrie precedent, ceea ce pune in lumina decelerarea tot mai pronuntata (in conditiile in care cresterea cumulata la 9 luni este de 5,8%). De altfel, Produsul Intern Brut a crescut tot mai lent: 7,7% in trimestrul IV 2006, 6% in trimestrul I 2007, 5,6% in trimestrul II. Din ce in ce mai departe de cresterea de 6,1% dorita pentru acest an si, desigur, de cea de 6,5% visata pentru 2008.
Cauzele decelerarii sunt destul de variate. Dincolo de seceta si de criza creditului din Statele Unite (externalitati nefavorabile), rolul cel mai important l-a jucat, dupa opinia mea, evolutia pietei fortei de munca. Exodul de forta de munca a redus serios numarul celor in cautare de lucru si a impins in sus salariile. Aceasta evolutie trebuia sa fie anticipata si contracarata prin politici care sa mentina interesul investitorilor. Astfel, era necesara flexibilizarea mecanismelor de angajare si de disponibilizare a salariatilor, care s-ar fi rasfrant pozitiv asupra disciplinei muncii, asupra productivitatii si, in final, asupra angajarilor ulterioare. (As semnala, cu titlu de exemplu, durata perioadei de proba la angajare: in Germania - o tara foarte grijulie cu salariatii - aceasta este de sase luni; la noi este de o singura luna!) De asemenea, ar fi fost necesare masuri care sa reduca costurile cu forta de munca nejustificate, cum sunt de exemplu cele cinci zile lunar in care liderii de sindicat pot lipsi de la serviciu, dar sunt platiti de angajator.
Nimic in acest sens nu s-a intamplat. Dimpotriva. Prevederi excesiv de protectoare pentru salariati, care nu-si gasisera loc in Codul muncii, au fost strecurate usurel in Contractul colectiv de munca la nivel national - cum ar fi obligatia angajatorului de a trece printr-o procedura birocratica la orice sanctiune data salariatului, inclusiv avertismentul scris, sau lunga lista de "ajutoare cu caracter social" la care au dreptul toti salariatii, indiferent de performanta.
Nu voi insista mai mult. Cert este ca salariile au crescut mult, drepturile suplimentare si mai mult, in timp ce legislatia muncii a devenit tot mai protectoare pentru salariati, afectand potentialul de crestere a productivitatii. In aceste conditii, nu e de mirare ca deja investitiile straine incep sa scada, ceea ce limiteaza potentialul de crestere economica pe termen lung. Victoriile sindicatelor se intorc ca un bumerang impotriva salariatilor.
Implicatiile decelerarii economiei sunt multiple si profunde. Primul afectat va fi bugetul pe anul 2008. Construit pornind de la premise euforice, acest buget - daca este adoptat fara corectii majore - risca sa deraieze si putinul echilibru macroeconomic ramas. Ma tem insa ca un guvern care nu a fost in stare sa fructifice imprejurari foarte favorabile nu va gasi resurse pentru a gestiona corect o situatie mult mai complicata.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
