Criza financiara internationala, pe de o parte, si cresterea preturilor la materii prime, incepand cu petrolul si cerealele, pe de alta parte, sunt factorii care modifica fundamental si de durata configuratia economiei mondiale. Intre efectele imediate se detaseaza iesirea din ciclul mondial de crestere fara inflatie si riscul de a intra intr-unul dominat de o noua spirala inflationista.
In acest context, pe care l-am discutat intr-un precedent articol, tara noastra se vede lipsita de un ingredient foarte util in mixul sau de politici economice: importul de dezinflatie. El s-a manifestat atat ca urmare a inflatiei scazute in tarile Uniunii Europene, cat si prin aprecierea in termeni nominali a leului, favorizata de intrarile masive de capital. Niciunul din acesti factori nu mai exista: in zona euro, inflatia a trecut de 4% anual luna trecuta, indeosebi sub presiunea cresterii fara precedent a pretului petrolului; cu alte cuvinte, este de asteptat ca nivelul-tinta pentru a accede in zona euro sa fie sub nivelul mediu de acum al inflatiei din tarile membre. Nici aprecierea in continuare a leului in termeni nominali nu mai pare o optiune valabila: intai, pentru ca resursele interne pentru a sustine - prin cresterea productivitatii muncii - un asemenea trend par a fi epuizate, fara masuri serioase de restructurare economica. Apoi, pentru ca nici intrarile de capital nu mai sunt ce au fost inainte de criza de pe piata financiara internationala.
Cu alte cuvinte, reducerea in continuare a ratei inflatiei in tara noastra va trebui sa se bazeze aproape exclusiv pe politici interne adecvate. Ce ar insemna asta? Ingredientele clasice sunt politici monetare si fiscale restrictive, pentru a comprima cererea agregata interna. Astfel s-ar putea ajunge la o "aterizare lina", dupa ani de crestere rapida, dar nesustenabila, bazata pe consum intern si deficit extern.
Politica monetara este deja restrictiva: dobanda Bancii Nationale a urcat in zona "cu doua cifre", la fel si dobanda la depozitele atrase de banci, ceea ce ar trebui sa stimuleze economisirea; dobanzile mari la credite, atat in lei, cat si in valuta, ar trebui sa atenueze sensibil cresterea creditului, ceea ce inca nu este foarte evident. Totusi, marja de manevra a bancii centrale nu este prea ampla: daca investitorii straini se vor lasa atrasi de dobanzile la lei, intrarile de capitaluri speculative ar putea afecta o politica monetara indreptata evident spre obiectivul intern al calmarii inflatiei - aratand limitele inerente ale politicii monetare in conditiile libertatii miscarilor de capital.
In cazul politicii fiscale, limita inerenta vine dintr-o cauza mai putin obiectiva, dar nu mai putin puternica: apropierea alegerilor. In acest context, mentinerea in echilibru a bugetului in primele luni ale anului si, mai nou, refuzul guvernului de a majora salariul minim pe economie - date fiind presiunile inflationiste - sunt pe cat de normale in timpuri obisnuite, pe atat de putin asteptate in acest moment. Ceea ce nu inseamna insa ca riscul de a scapa haturile de acum inainte a disparut - mai cu seama ca ar exista atatea scuze posibile: cresterea de neoprit a pretului mondial la petrol, majorarea pretului intern la gaze naturale, dar si veniturile bugetare mai mari decat cele planificate, care ar oferi o sursa convenabila de acoperire, presupus neinflationista, a ajutoarelor care ar putea fi acordate familiilor sarace. Or, veniturile bugetare mai mari au drept cauze inflatia mai ridicata si cresterea economica peste asteptari - adica un lucru rau si unul bun, dar care nu va putea dura la nesfarsit. De aceea, ar fi mult mai nimerit ca veniturile suplimentare sa diminueze deficitul bugetar, ajutand astfel efectiv la reducerea inflatiei, nu sa fie incorporate in cheltuieli care nu vor mai putea fi reduse in viitor.
Dincolo de o politica fiscala restrictiva, daca este sa visam cu ochii deschisi la ceea ce ar trebui sa faca guvernul pentru consolidarea procesului de dezinflatie, cuvantul-cheie este restructurare. Incepand cu simplificarea sistemului de impozite si taxe, de departe cel mai greoi din intreaga Uniune Europeana, continuand cu incurajarea initiativei private - nu atat prin micsorarea impozitelor, cat prin reducerea sufocantei birocratii publice - si incheind cu cea mai importanta componenta: liberalizarea pietei muncii. De aceasta din urma se leaga si capacitatea de a creste mai rapid productivitatea muncii, si posibilitatea de a majora durabil veniturile salariatilor, si sansa aprecierii leului fara deteriorarea in continuare a balantei de plati.
Pana la urma, discutiile cu sindicatele trebuie sa porneasca nu atat de la cifre fara nicio acoperire, ci de la ce anume ar trebui facut pentru a genera resurse reale care sa permita cresterea salariilor, fara a inflama si mai mult preturile. Guvernul are perfecta dreptate cand sustine ca o majorare salariala in acest moment nu ar da decat mai multa inflatie. Daca sindicatele sunt cu adevarat interesate de bunastarea salariatilor, asa cum pretind, nu de nivelul nominal al salariilor, ar fi timpul ca discutiile cu guvernul sa fie axate pe masurile care sa permita convergenta cu tarile Uniunii Europene, incepand cu aspectul fundamental: productivitatea muncii. Or, pana acum nu s-a intamplat acest lucru. Poate, dupa alegeri...
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara la BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
