Inflatia din luna august s-a apropiat de 1%, urcand rata pe ultimele 12 luni la 5%. Politicienii au expediat usor problema, aruncand intr-o doara vina pe efectele secetei si trecand mai departe, la "cestiunile arzatoare la ordinea zilii": desconspirari, uninominal, motiuni... E atat de vechi pacatul... Parca ecleziastii din Constantinopol nu se dadeau de ceasul mortii sa stabileasca sexul ingerilor cand cetatea era pe punctul sa fie cucerita de otomani?
Ma tem ca lucrurile stau mai rau decat vrem sa o recunoastem, iar revenirea amenintatoare a inflatiei este doar partea vizibila a aisbergului. Frumoasa poveste de succes a economiei romanesti este pe punctul de a-si epuiza resursele, iar decidentii politici de la noi, orbiti de grija pentru seria de alegeri care se va intinde pe vreo doi ani de aici inainte, lucreaza cu osardie la a distruge cat mai repede si ce a ramas din fragilul echilibru economic.
Romania are cea mai proasta istorie a inflatiei dintre toate tarile post-comuniste: cea mai mare inflatie cumulata din 1990, cea mai lunga perioada de exprimare cu trei cifre a inflatiei anuale, cea mai tarzie reusita in coborarea sub pragul de 10%. Cauza esentiala au fost politicile ametite in promovarea reformei economice; politicienii au promis reforma fara durere si au produs durere fara reforma. Efectele au fost intarzierea integrarii in structurile economice si politice occidentale, prelungirea "tranzitiei", irosirea unor ani in care viata romanilor putea fi mai buna si nu a fost.
In ultimii 4-5 ani, lucrurile au intrat pe un fagas mai bun. Politici mai rezonabile s-au cuplat cu integrarea europeana. Intrarile de capital au usurat mult procesul, alimentand o crestere a consumului la care putini ar fi visat. Aprecierea leului - fortata tot de intrarile de capital - a jucat rolul ei in restructurarea economiei, sufocand intreprinderi necompetitive si permitand alocarea resurselor catre industrii profitabile. Productia interna a trecut pragul psihologic de 100 de miliarde de euro, ceea ce a marit interesul investitorilor, inclusiv al celor din "liga mare". Nu este intamplator ca la inceputul anilor '90 au intrat pe piata doar Coca Cola si McDonalds. Ford vine abia din 2008. Sa mai observam ca nici o banca de prima marime nu este pe piata romaneasca - inca insuficient de coapta pentru ele.
Toate evolutiile pozitive din economie s-au sprijinit pe scaderea inflatiei catre nivelurile acceptabile in grupa valorica la care ravnim. Inflatia mai mica a permis realizarea planurilor de afaceri care s-au transformat in investitii straine masive. Acestea, la randul lor, au contribuit la aprecierea leului si, prin aceasta, la imbunatatirea performantei inflatiei.
Anul aderarii la UE s-a dovedit insa a fi si anul scaparii haturilor in politica economica a autoritatilor de la Bucuresti. M-am mai referit in articole precedente la noua lege a pensiilor - o decizie politica ce ne va costa scump. Remarc acum doar ca unii politicieni vor musai ca fractura pe care intrarea in aplicare a legii o va produce sa se petreaca chiar mai degraba decat s-a votat.
Dincolo de acest aspect si, as zice, cu incomparabil mai mare insemnatate este tensionarea pietei muncii. Lucrurile au inceput bine - cu migratie preponderent din zona rurala, care a avut urmari benefice sub multiple aspecte. In timp, insa, lucrurile au luat o intorsatura primejdioasa. Acum pleaca multi ingineri, profesori, zidari, asistenti medicali, doctori, iar lista poate continua. Cererea interna de forta de munca nu mai poate fi acoperita.
Raspunsul natural al pietei a fost cresterea puternica a salariilor, confirmata de toate statisticile. Astfel, Eurostat arata ca salariul brut a crescut in Romania cu 23,4% in iunie 2007 fata de iunie 2006, comparativ cu o crestere medie in
EU 27 cu numai 3,2%. Costul unitar al fortei de munca in industrie este mai mare in prezent, fata de anul 2000, cu valori cuprinse intre 40 si 70%, in functie de baza de calcul (diferential de inflatie sau de curs valutar). Mai rau este ca sectorul public este campionul cresterii salariale, concomitent cu majorarea numarului de functionari, fara vreo imbunatatire vizibila in calitatea serviciilor publice.
Cresterea salariilor este sustenabila atat timp cat sunt create premise pentru cresterea in cel putin egala masura a productivitatii. Recompensarea performantei, flexibilitate la angajari si la concedieri, cursuri de pregatire a somerilor pentru meserii care intr-adevar se cer pe piata sunt numai cateva dintre directiile in care ar trebui sa se miste lucrurile pentru a obtine concomitent cresteri salariale mari si inflatie durabil scazuta. Or, nu numai ca aceste lucruri nu se intampla, dar directia catre care ne indreptam este diametral opusa.
Ca urmare, nu este o surpriza ca productivitatea creste cu mult mai incet decat au facut-o salariile; de aceea, astept ca lunile urmatoare sa ne readuca la un pattern pe care il cunoastem prea bine: inflatie - depreciere -presiuni salariale - inflatie... Ce poate sa faca guvernul? Desigur, sa reduca TVA pentru paine; iar cand pretul acesteia va creste in loc sa scada, sa gaseasca iute vreo 2-3 "speculanti" pe care sa ii infiereze cu manie proletara si sa promita noi controale pana subiectul este uitat; noi ne vom alege doar cu o noua gaura in buget si mai multa birocratie fiscala, dar ce mai conteaza?
Fereastra de oportunitate deschisa de intrarile mari de capital s-a inchis, in primul rand din cauze externe. Evolutia interna nu ar fi dus insa oricum la alt deznodamant. Vin zile grele.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
