Reforma reglementării şi supravegherii financiare (R&S) în Europa şi SUA este un proces iniţiat la scurt timp după izbucnirea crizei. În acest context sunt examinate modele organizaţionale ale autorităţilor de R&S. Varietatea organizaţională poate mira având în vedere integrarea adâncă a pieţelor financiare în UE, care este accentuată de piaţă unică a serviciilor financiare, de operaţiuni crosfrontaliere masive. Drept este că această criză a produs o fragmentare a pieţelor, inerentă ţinând cont de jurisdicţiile naţionale puternice din Uniune. De pildă, schemele de garantare a depozitelor sunt la nivelul fiecărui stat membru al UE, deci fiecare schemă depinde de fiecare buget naţional. Dar rămâne pregnantă realitatea operaţiunilor ce trec de graniţe şi efecte de contagiune puternice.
Un arhetip de R&S aduce sub aceeaşi umbrelă pieţele financiare şi combină monitorizarea prudenţială, care are în vedere riscuri asumate de companii, cu cea care observă conduita lor ca furnizori de servicii financiare. Marea Britanie (UK), cu Financial Services Authority, este un exemplu pentru abordarea integrată, deşi Banca Angliei are şi ea atribuţii prudenţiale în zona bancară; are şi trezoreria statului responsabilităţi. Ai zice că această abordare oferă o perspectivă cât mai deplină a interacţiunilor între efecte micro şi macro, în condiţiile în care pieţele au devenit tot mai complexe, cu grupuri ce acţionează concomitent pe piaţa bancară, pe cea de capital, pe cea a asigurărilor şi pensiilor private. Criza a izbit însă Marea Britanie cu furie şi modelul s-a dovedit a nu performa. Şi în Germania există un model integrat, ipostaziat de Bafin (creat în 2002), care judecă conduita entităţilor financiare pe toate pieţele. Responsabilităţi privind supravegherea prudenţială macro are Banca Centrală (Bundesbank). Nici aici rezultatele nu au fost mai bune, statul fiind nevoit să susţină grupuri bancare importante. Nu în aceeaşi măsură ca în UK, întrucât în această ţară sectorul financiar a devenit supradimensionat. De ce această insuficienţă instituţională? Voi reveni la această întrebare. Interes sporit în ultimii ani este pentru o variantă cu două creneluri, aşa numita “twin peaks”, care separă prudenţialitatea de monitorizarea conduitei entităţilor financiare. R&S la nivel prudenţial ar fi exercitată de banca centrală. Acest model este bine ilustrat în Olanda, unde s-a pornit pe această cale în 2002. Dar şi acolo criza a lovit cu furie şi sistemul de R&S şi-a arătat limitele. Ca în UK, Germania, şi guvernul de la Haga a fost nevoit să asiste bănci mari, chiar să devină acţionar (cazul ING).
Care este explicaţia pentru această impotenţă generală revelată de criză? Mai ales că, acum, se manifestă o tendinţă impusă de o nouă configuraţie a sistemului european de R&S. Au apărut autorităţi europene pentru piaţa bancară (EBA), cea de capital (ESMA), pensii private şi asigurări împreună (EIOPPA), care sunt în legătură instituţionalizată cu Consiliul European pentru Riscuri Sistemice (ESRB), ce este legat de BCE. Discuţia privind crearea unei uniuni bancare împinge spre uniformizare de reglementări şi proceduri, etc. Toate acestea sunt fireşti dacă avem în vedere lecţiile crizei. Ce vreau însă să subliniez este o teză: nu modelul organizaţional/instituţional explică, în esenţă, eşecul R&S ci conţinutul acestei activităţi. Atât abordarea integrată cât şi cea compartimentată (de prudenţialitate şi pe activităţi/pieţe) au fost depăşite de valul crizei şi au arătat carenţe similare. Explicaţia este că viciile sistemului de intermediere financiară au fost tolerate de toate variantele organizaţionale. Mă refer la leverage excesiv, la utilizarea de modele de risc (value at risk/VAR îndoielnice, la dezvoltarea de produse derivate (sintetice) care au opacizat enorm pieţele, la ignorarea riscurilor sistemice, etc. Aceasta este marea problemă. Modelul contează, fără îndoială. Pe de altă parte, regulile cerute pentru conduita din pieţe, aşa cum îşi găsesc reflectare în R&S, sunt cele care definesc ce se vrea de la aceste pieţe. Adică, dacă vrem că ele să servească economia, investitorii, să protejeze consumatorii de servicii financiare, sau dacă se lasă spaţiu pentru derapaje individuale şi accentuarea riscurilor sistemice. Dar nici aceste reguli nu sunt îndestulătoare. Ele trebuie să fie acompaniate de mecanisme şi instrumente care să inducă operatorii din pieţe să le respecte –este vorba de conformare (enforcement). Şi aici modelele organizaţionale au dovedit carenţe mari. Opinia că nu cadrul de R&S este buba, ci neimplementarea regulilor de conformare nu îmi pare convingătoare. Întrucât chiar modelul de R&S trebuie să forţeze conformarea. Se poate folosi ca analogie eşecul Pactului pentru Stabilitate şi Creştere în zona euro.
Să adaug că conformarea (compliance rules) are o dimensiune macroprudenţială şi una micro; cea macro priveşte conduita ce afectează sistemul şi de aceea în UE se acordă atenţie tot mai mare operaţiunilor grupurilor mari (sytemically important). Procesul de “bail in”, de implicare a creditorilor în salvarea unor bănci (firme de asigurări) nu cred că poate atenua ameninţarea pe care o avarie de mari proporţii ar crea-o pentru pieţele financiare în ansamblu. Este de crezut, de pildă, că Parisul ar permite închiderea uneia din primele două bănci franceze? Chestiunea este valabilă şi pentru Berlin, Roma, sau Londra. Şi BCE ar fi cuprinsă de trepidaţii la o asemenea perspectivă.
Concluzia ar fi că nu este suficient să căutăm un model organizaţional mai bun în mod formal. Conţinutul R&S este cheia de boltă a întregului demers de a face ca pieţele financiare să fie prietenoase cu economia. De aceea logica rapoartelor Vickers (în UK), Larosiere şi Liikanen (prezentate Comisiei Europene) este de sprijinit. Limitarea leverage-ului, cerinţe de capital şi lichiditate augmentate (Basel III şi Solvency II), regândirea modelelor de risc, despărţirea operaţiunilor speculative (trading) de cele comerciale obişnuite, limitarea operaţiunilor de trading, transparentizarea pieţelor prin obligarea la tranzacţii la vedere, includerea activităţilor din “umbră”, extrabilanţiere (shadow), şi a operaţiunilor fondurilor de risc şi fonduri private de investiţii, legarea veniturilor din industria financiară de performanţa pe termen lung, penalizarea celor care încalcă relaţia de încredere între agent şi investitor, etc, fac parte din reforma necesară. În fond, “light touch regulation” (să laşi pieţele să se reglementeze, disciplineze singure), doctrină care a prevalat într-un număr tot mai mare de ţări (mai ales în UK şi SUA) în ultimele două decenii, a condus la eşecul activităţii de R&S. Aceasta este o lecţie majoră a crizei în materie de înţelegere a funcţionării pieţelor financiare.
În România pieţele financiare sunt relativ nesofisticate şi lipsite de adâncime. Această stare ne-a ajutat în criză, fără a ne scuti însă de neplăceri şi numai până la un punct. Afirm aceasta întrucât o piaţă de capital firavă nu ajută finanţarea companiilor într-o perioadă când băncile sunt foarte temătoare, nu au apetit de creditare. Deoarece pieţele noastre depind covârşitor de ce se întâmplă în Europa interesul nostru funciar este ca conţinutul R&S în UE să se schimbe în bine.
Daniel Daianu este profesor de economie şi fost ministru de finanţe, iar de săptămâna trecută este prim-vicepreşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
