5,5 jurnalisti pe cap de ministru de externe prezent au asteptat la Madrid, la reuniunea ministeriala a Consiliului Atlanticului de Nord, vesti despre soarta Aliantei. Mai precis, ar fi trebuit sa afle daca NATO e bine, multumesc de intrebare, sau daca nu cumva, scuzati-mi expresia colocviala, nu mai apuca Anul Nou. Dupa o zi de discutii, marti, 3 iunie, secretarul general, lordul Robertson iese si anunta in suspinele de usurare ale asistentei: NATO nu numai ca e bine, ceea ce va dorim si dumneavoastra, dar a si renascut din propria-i cenusa, mai puternica, mai activa, mai implicata si, mai presus de toate, mai unita decat a fost.
Sa fie oare posibil? Ei bine, da, sustine Robertson, care s-a declarat satisfacut sa poata inchide gura rauvoitorilor care se intreceau in prorociri sumbre despre soarta Aliantei: iata, criza din NATO nu era simptom de boala incurabila, ci doar chinul prin care trece orice organism gata sa dea nastere. Despre discutiile din spatele usilor inchise - nici un cuvant. Despre fisurile din structura NATO - nici o vorba. Despre compromis, nici atat. Ceea ce s-a intamplat la Madrid, unde, in sfarsit, Romania a putut fi prezentata legitim la prima ei reuniune de acest tip, e, inainte de orice, atestarea oficiala a Statelor Unite ca lider planetar omnipotent si omniprezent (daca vrea). Exemplificare: in Afganistan, americanii le-au spus-o transant colegilor din NATO ca ii cam incurca in operatiunea militara, fiind prea slab inarmati pentru o astfel de misiune. Ulterior, in criza irakiana, Statele Unite au trecut peste Alianta fara remuscari si fara sa se uite in urma, convinse ca revolta din interior nu va fi decat temporara si ca, desi profund jignit, restul NATO depinde prea mult de puterea si, mai ales, finantele americane, ca sa aiba curaj sa declare divortul.
La Madrid, prima reuniune la acest nivel de dupa incheierea conflictului, Alianta a avut comportamentul unui copil iesit fortat dintr-o criza de personalitate, amenintat de pierderea alocatiei. Pusi in fata unui inamic comun, dar impotriva caruia americanii si europenii inteleg sa actioneze diferit, ramasi pe marginea prapastiei tehnologice care ii desparte de Statele Unite, fideli discursului pacifist si bilateralelor sterile, nauciti de rapiditatea cu care Washingtonul s-a dezis de ei, membrii Aliantei au avut de ales intre irelevanta si compromis. Si au decis repede. Acum, NATO culege ce i-a mai ramas: ramasite de la festinul american. S-a decis sa se implice in Afganistan, desi n-a fost dorita, va sprijini Poloni - noul favorit al SUA - in Irak, desi a fost ignorata. Adica, peste tot si nicaieri, teoretic cu americanii, practic cu mult in urma lor, din NATO a ramas doar o alianta care nu mai e decat europeana, cu prestigiul si forta diminuate si minate din interior, asumandu-si misiuni in care nu crede, cautand cu disperare sa-si gaseasca locul si sa infrunte noua realitate a secolului 21: sistemul international unipolar in care Statele Unite, au si spus-o, nu vor accepta concurenti.
NATO de dupa criza irakiana e intr-adevar un organism nou, dar nu neaparat unul mai bun, pentru ca nu mai e locomotiva securitatii colective, ci doar un vagon tras de o locomotiva mai rapida. Discursul de la Madrid al lordului Robertson are un substrat trist: ca NATO va fi intotdeauna America, dar America nu va fi NATO decat cand va vrea ea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
