Zilele trecute am fost uluit să aflu că economia Chinei acrescut în anul 2010 cu peste 10%, aceasta devenind astfel cea de-adoua mare putere economică a lumii. Totodată, îmi amintesc o ştirecitită acum câteva săptămâni, conform căreia în anul 1988 Chinaavea 0 kilometri de autostradă, 60.436 kilometri în 2009, iar acuma ajuns la 74.000 kilometri (într-adevăr, numai în ultimii doi anis-au construit peste 14.000 kilometri de autostradă). Iar acumcâteva luni am citit de asemenea un articol despre companiileimportante din China care sunt obligate să se asigure că doar încâţiva ani, cel puţin 20% din profitul lor va proveni dinactivităţi desfăşurate în afara graniţelor ţării. Acest lucru m-afăcut să mă întreb de ce investitorii chinezi nu sunt încurajaţi săparticipe la construirea de autostrăzi în România (bineînţeles, caun prim pas, întrucât în viitor vor fi disponibile şi alteoportunităţi importante de infrastructură).
Menţionez încă o dată faptul că România are o legislaţiespecifică în domeniul parteneriatelor public-private (PPP). Deşiaparent controversată, această legislaţie este la acest moment învigoare şi, prin urmare, aceasta ar putea fi pusă în aplicare. Ocondiţie esenţială în vederea aplicării legislaţiei PPP este caoferta depusă de un ofertant, cu privire la un proiect de PPPpropus, să includă de asemenea şi oferta financiară. Astfel,aceasta nu s-ar rezuma doar la simpla construire a proiectului deinfrastructură (aşa cum este practica actuală cu privire laproiectele importante de achiziţii publice din România), ci şi laasigurarea finanţării necesare din surse private, astfel încâtfondurile de la bugetul de stat să nu fie necesare. Acest aspectreprezintă, la momentul actual, problema cea mai mare a proiectelorde infrastructură - lipsa fondurilor suficiente de la bugetul destat. Ca exemplu concret, să ne amintim de proiectul autostrăziiComarnic - Braşov, care în aprilie 2010 a fost abandonat din cauzafaptului că finanţarea nu s-a obţinut la timp.
Ideea la care vreau să ajung este aceea că, la momentul actual,un investitor are posibilitatea să propună un proiect important deinfrastructură (din nou, inclusiv finanţarea unui asemeneaproiect), intrând astfel sub incidenţa legii PPP-urilor. Înconsecinţă, investitorii în infrastructură din China care doresc săpătrundă pe piaţa din România (de fapt, pe piaţa europeană, avândîn vedere faptul că odată ce operaţiunile au fost demarate şi unproiect important a fost finalizat în România, acest lucru le-arfacilita participarea la proiecte de infrastructură din întreagaUniune Europeană) ar putea să profite de această şansă pentru a-şistabili o prezenţă oficială într-un stat membru al UE (adică, înRomânia). Având în vedere legăturile apropiate dintre cele douăţări, anterioare anului 1989, consider că România reprezintă orampă ideală de lansare pentru China în UE (cu atât mai mult cu câtrelaţia strânsă dintre politicienii celor două ţări s-a consolidatprin faptul că un număr însemnat dintre oficialii actuali chineziau studiat la universităţi de aici, din România). Mai important,sunt foarte sigur de faptul că există cel puţin un mare investitorîn infrastructură din China care are capacitate să asigurefinanţarea necesară, fie din surse proprii, fie de la guvernulchinez. Să nu uităm că 3 - 4 miliarde de euro ar reprezenta o sumărelativ mică având în vedere faptul că economia Chinei ocupămomentan locul doi ca putere în lume.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
