Echipa integrată KPMG Legal (Toncescu şi Asociaţii SPRAL) şi KPMG Tax, formată din Călin Dragoman în calitate de Coordonator al Practicii de Litigii KPMG Legal, Alin Negrescu (Partener KPMG Tax), Raluca Udroiu (Senior Manage KPMG Tax) au obţinut pentru un important jucător din industria modei un prim succes în faţa Curţii de Apel Ploieşti într-un litigiu fiscal cu o valoare de 1,5 milioane de euro, anularea măsurii nelegale a autorităţilor fiscale prin care acestea, în contradicţie cu ultimele decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE”, C-333/20 vizând Berlin Chemie A. Menarini SRL şi C‑232/22 vizând Cabot Plastics Belgium SA), au dispus stabilirea unui sediu fix al societăţii nerezidente în România la sediul unităţii de producţie a societăţii afiliate, române.
Această hotărâre a Curţii de Apel Ploieşti a confirma punctul de vedere al reprezentanţilor KPMG, prin referire la deciziile CJUE aplicate la situaţia fiscală specifică din litigiul instrumentat, în sensul că societatea nerezidentă nu dispune de resursele umane şi tehnice ale societăţii române ca şi cum ar fi ale sale, depozitul de articole de îmbrăcăminte fiind în proprietatea societăţii române iar contractele de muncă ale angajaţilor români sunt încheiate în mod direct cu societatea română, societatea nerezidentă nedeţinând niciun drept asupra modificării / schimbării acestor contracte de muncă dintre societatea română şi angajaţi, aspect ce a fost validat şi de către raportul de expertiză administrat în cauză, echipa KPMG Tax participând ca şi expert parte al clientului.
Mai mult decât atât, Curtea de Apel Ploieşti în mod just a observat că nu se poate considera existenţa unui sediu fix atunci când aceleaşi resurse tehnice şi umane nu pot fi utilizate atât pentru a furniza cât şi pentru a primi aceleaşi servicii. Acesta a fost şi cazul clientului pe care l-am reprezentat unde, resursele tehnice şi umane ale clientului român prestează aceleaşi servicii atât pentru sine cât şi pentru societatea nerezidentă a cărei sediu fix a fost stabilit în mod nelegal în România.
Un alt aspect important dedus judecăţii în acest caz a vizat deductibilitatea serviciilor de management prestate de către societatea afiliată societăţii române şi refuzul nelegal al autorităţilor fiscale de a recunoaşte dreptul de deducere al acestora din perspectiva TVA. Curtea de Apel Ploieşti a acceptat teza juridică promovată în sensul că măsura autorităţilor fiscale de refuz al dreptului de deducere a TVA în cadrul mecanismului de simplificare a taxării inverse încalcă principiului neutralităţii TVA - ului având în vedere că această măsură vine în contradicţie flagrantă cu scopul urmărit prin implementarea măsurilor de simplificare, în acest sens fiind de altfel şi jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 2596/17.06.2020 a arătat că:
Înalta Curte consideră că o astfel de concluzie încalcă principiul neutralităţii TVA şi principiul proporţionalităţii, câtă vreme, raportat la aceeaşi persoană impozabilă, organul fiscal a constatat, pe de o parte, că există obligaţia de colectare a TVA, bazată pe facturarea serviciilor, iar pe de altă parte a negat existenţa dreptului de deducere considerând că nu este dovedită efectiva prestare a serviciilor.
În cauza C-712/17, EN. S.A.. S.R.L. împotriva Agenzia delle Entrate - Direzione Regionale Lombardia Ufficio Contenzioso, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, într-un context factual în care era lămurit caracterul fictiv al operaţiunilor, a statuat că respectarea principiului neutralităţii TVA este asigurată de competenţa statelor membre de a prevedea posibilitatea de corectare a oricărei taxe facturate fără a fi datorată, când emitentul facturii demonstrează buna sa credinţă sau atunci când a eliminat complet, în timp util, riscul de pierdere a unor venituri fiscale (par. 33 al hotărârii).
Astfel, CJUE a statuat că Directiva TVA, interpretată în lumina principiilor neutralităţii şi proporţionalităţii, obligă statele membre să permită până şi emitentului unei facturi aferente unei operaţiuni fictive să reclame rambursarea taxei care figurează pe această factură (pe care are obligaţia să o achite), atunci când acesta a eliminat complet, în timp util, riscul de pierdere al unor venituri fiscale.
În lumina acestei jurisprudenţe, se constată că, în situaţia de faţă, apar a fi încălcate principiile anterior enunţate câtă vreme inspecţia fiscală s-a soldat, pe de o parte, cu concluzia obligaţiei de colectare a TVA şi, pe de altă parte, cu concluzia neîndeplinirii condiţiilor acordării dreptului de deducere, în contextul în care nu există riscul de pierdere a unor venituri fiscale, operaţiunea fiind supusă regimului de taxare inversă.”
Hotărârea Curţii de Apel Ploieşti nu este definitivă, aceasta putând fi atacată cu recurs în fata Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
