Propunerea primului-ministru de a reduce contribuţiile CAS, precum şi iniţiativa Preşedintelui de a majora salariile bugetarilor au fost îndelung mediatizate, ambele câştigând adepţi şi critici. Mai exact, cei care susţin scăderea CAS indică nevoia de a reduce fiscalitatea aferentă muncii şi argumentează că o astfel de iniţiativă ar urma să genereze noi locuri de muncă şi dezvoltare economică prin încurajarea investiţiilor. Pe de altă parte, criticii măsurii sugerează că impactul real al unei astfel de iniţiative asupra generării de noi locuri de muncă va fi minimal. Dimpotrivă, aceştia susţin că "aruncarea" pe piaţă a două miliarde de lei prin majorarea salariilor bugetarilor are un potenţial mai mare de a stimula economia prin creşterea consumului.
Pe de altă parte, creşterea salariilor bugetarilor este atacată, raţional vorbind, prin prisma nesustenabilităţii acestei măsuri. Deciziile luate în 2009 au fost pe cât de dure, pe atât de justificate. Cheltuielile generate de un aparat bugetar de o asemenea anvergură nu au fost sustenabile nici măcar în perioada 2006-2008, moment în care PIB-ul României creştea anual cu 6-8%, cu atât mai puţin pot fi sustenabile acum când prognozele de creştere a PIB-ului sunt de 1-2% pe an. În plus, tenta propunerii actuale este vădit electorală. Mai mult, măsura poate fi considerată imorală pentru că în loc să încurajeze angajatorul şi pe toţi cei 4,6 milioane de angajaţi, atât cei din mediul privat, cât şi bugetarii, guvernanţii îşi îndreaptă atenţia exclusiv către sectorul bugetar, un sector închistat, slab performant, perceput ca luptând din răsputeri împotriva restructurării, eficientizării şi transparenţei, pe scurt, a modernizării statului, atât de necesară pentru o dezvoltare sustenabilă.
Totuşi, cele două abordări privite separat sunt limitate. Ar putea exista însă o cale de mijloc care poate fi realizată în două etape, cu efecte benefice în trei direcţii: dezvoltare economică, creşterea veniturilor populaţiei active şi reformarea statului .
Primul pas ar însemna reducerea contribuţiilor angajatului la CAS cu 5%, măsură care ar avea ca rezultat imediat majorarea tuturor salariilor nete din ţară, atât în sistemul de stat, cât şi în cel privat, cu 6,7%. Efectul va fi unul de stimulare a consumului exact în aceeaşi măsură ca şi în cazul majorării salariilor bugetare cu 15%, fiind vorba, per total, de aproximativ aceeaşi sumă pusă suplimentar în circulaţie. În paralel, am reduce fiscalitatea aferentă forţei de muncă şi am încuraja crearea de noi locuri de muncă. În plus, am transmite un semnal pozitiv legat de ieşirea din recesiune tuturor celor care muncesc în România, factorul psihologic jucând un rol important în stimularea consumului.
A doua etapă ar presupune majorarea salariilor bugetarilor cu diferenţa rămasă în urma reducerii contribuţiilor la CAS pentru toţi angajaţii, adică încă aproximativ 8,7%. Această majorare însă ar trebui acordată doar atunci când sistemul bugetar atinge un set de obiective cât se poate de exacte. În mod îmbucurător, există un consens larg, atât în mediul politic, cât şi în cel economic, cu privire la aceste obiective de interes naţional: atragerea fondurilor europene, simplificarea birocraţiei, reducerea numărului de impozite şi taxe etc.
Obiectivele trebuie să fie relevante şi uşor măsurabile pentru fiecare autoritate în parte, care ar urma să fie evaluată astfel în baza unor criterii de performanţă. Exemple de astfel de criterii ar putea fi: atingerea anumitor praguri în absorbţia fondurilor europene; înjumătăţirea numărului de impozite şi taxe; înjumătăţirea numărului de agenţii şi diverse instituţii ale statului; reducerea numărului de bugetari cu încă 200.000; afişarea pe site-ul fiecărei entităţi bugetare a tuturor contractelor în derulare, a fiecărei plăţi efectuate etc.; listarea pe bursă a companiilor de stat conform planurilor existente.
Esenţial este ca evaluarea atingerii acestor obiective să fie urmărită distinct la nivelul fiecărei entităţi bugetare în parte (cu posibilitatea de a o cascada chiar la nivel individual). Astfel, vor fi recompensaţi suplimentar angajaţii acelor entităţi care sunt performante, la fel cum se întâmplă în mediul privat. Condiţionarea recompensării salariale de atingerea unor obiective clare şi precise în sistemul bugetar are, în plus, rolul de a responsabiliza şi motiva oamenii din sistem producând astfel o presiune din interior pentru reformă şi performanţă.
Sigur că nu putem neglija obiectivul electoral impus de moment. Din acest punct de vedere, abordarea propusă aici nu se limitează la presupusa mulţumire a celor 1,2 milioane de alegători bugetari, care oricum nu este deloc garantată de promisiunea readucerii salariilor la nivelul din 2009 (promisiune greu de susţinut economic). Frustrarea cauzată de diminuarea salariilor, chiar dacă justificată din punct de vedere economic în 2009, nu poate fi ştearsă cu buretele printr-o acţiune vădit populistă în prag de alegeri. În schimb, creşterea tuturor salariilor cu 6,7% (prin reducerea cu 5% a contribuţiilor CAS), care s-ar adresa tuturor celor 4,6 milioane de angajaţi, urmată de majorarea salariilor bugetarilor cu diferenţa rămasă de 8,7% în urma atingerii unor obiective precise ar putea avea avantaje electorale net superioare.
Spre deosebire de prima alternativă, în care mesajul pentru bugetari ar fi am reparat ce am stricat înainte, iar pentru ceilalţi şi vouă vă e greu, dar nu ne pasă de voi, măsura propusă ar avea şanse mai mari de a fi percepută ca un semnal puternic pozitiv, simbolic: am trecut împreună peste perioada cea mai dificilă, în care toţi am făcut sacrificii, de acum urmează creşterea, de data asta pe principii sănătoase, echilibrate, fundamentate.
Concluzionând, efectele măsurii propuse ar include creşterea consumului la un nivel cel puţin similar cu cel generat de creşterea salariilor bugetarilor cu 15%, reducerea fiscalităţii muncii, încurajarea creării de locuri de muncă dar, în acelaşi timp, ar da şi un imbold sistemului bugetar, în sensul dinamizării acestuia înspre reformă şi modernizare. Astfel, este urmărită sustenabilitatea măsurilor luate, creşterile salariale putând fi susţinute cu adevărat, fără riscul ca statul să majoreze ulterior impozitele creând noi dezechilibre în economie sau să fie nevoit să revină la tăierea salariilor. Măsura din care toţi am avea de câştigat pare evidentă, însă implementarea ei ţine mai degrabă de capacitatea politicienilor de a susţine un obiectiv electoral până la urmă justificat, cu argumente economice la fel de justificate. În aceste condiţii, loc pentru prea multă dezbatere nu este, rămâne însă loc pentru responsabilitate.
Nota bene: Bineînţeles că această propunere nu este exhaustivă şi nu are pretenţia de a rezolva toate problemele economiei sau pe cele specifice impozitării forţei de muncă. Aducerea sistemului de pensii într-o zonă de echilibru, de pildă, trebuie adresată separat, de exemplu prin extinderea bazei de impozitarea a CAS-ului în paralel cu plafonarea bazei individuale la care se aplică acest impozit (aşa cum a fost deja propus de către alţii). În acelaşi fel şi alte impozite au nevoie de o analiză serioasă în vederea revizuirii, de pildă impozitul pe clădiri sau cota de 16% care nu este chiar atât de unică precum pare.
Ovidiu Şandor este acţionar al producătorului de confecţii Moda-Tim şi dezvoltatorul proiectului de birouri City Business Center din Timişoara, vândut către NEPI.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
