Mai are şanse politica de mediu la nivel european? Majoritatea statelor Uniunii Europene rămân ataşate ei, deşi criza economică face ca analizele cost-beneficiu să fie cât mai frecvente. Într-o perioadă în care fiecare slujbă contează, guvernele nu sunt confortabile în a lua măsuri care să duca la concedieri în industrii, fie ele şi poluante. Totodată, lobby-ului verde, întâlnit atât la Bruxelles, cât şi în statele membre, i se opun puternic periodic lobby-uri precum cel auto (cel german fiind notabil).
De partea cealaltă, industriile verzi sau cu potenţial verde, precum cele privind energia regenerabilă, sunt încă mai putin competitive din punct de vedere al preţului şi asta le diminuează din atractivitate. Ideea că şi ele crează slujbe ajută, dar nu justifică de multe ori în ochii factorilor de decizie, compensarea, raportat la zeci şi sute de mii de oameni (în funcţie de ţară) angajaţi în sectorul energetic "tradiţional", asta atunci când industriile se pun cap în cap ca interese.
Apropo de factori decizionali, şi de planul politic, ajută faptul că există partide verzi în mai multe state europene, ele putând condiţiona sprijinul lor parlamentar sau guvernamental de susţinere a unor politici mai favorabile mediului înconjurător. Tendinţa macro însă este spre reindustrializarea Europei pentru a face faţă cu bine presiunii competitive globale. În perioada de prosperitate, era "cool" să fii verde, politica îmbrăţişată, cel puţin formal, de partidele de la dreapta la stânga, însă nevoile crizei au schimbat situaţia şi nevoia de verde a ajuns una "superioară", cele de creare de slujbe şi de restartare a economiei fiind unele primare.
Pe de altă parte, cauza verde nu trebuie să deznădajduiască, căci timpul acţionează în favoarea sa: tehnologiile verzi se ieftinesc, iar nevoile de mediu sunt din ce în ce mai presante, atât în Europa cât şi în lume: exemplul Shanghai-ului, oraş care ajunge periodic la ştiri prin poluarea sa, nu trebuie neglijat. În plus, accidente precum cel de la Fukushima frânează dezvoltarea energiilor concurente precum cea nucleară. Cauza "un mediu mai sănătos pentru copiii noştri" nu poate avea contestare morală.
Cert este că Uniunea Europeană va încerca să îşi îndeplinească sarcinile autoimpuse la Consiliul European din 2007 când s-a angajat unilateral la 20% reducere a emisiilor, şi posibil la 30% dacă şi alte state dezvoltate îşi vor asuma ţinte comparabile.
România are şi ea de îndeplinit aceste ţinte, pornind de la o “dezindustrializare”, bucată cu bucată, în anii 90, până la nevoile repunerii economiei pe baze industriale sustenabile în prezent. La ce ne putem aştepta în România prin prisma dezbaterilor de exploatare a resurselor, reindustrializare, construcţii de autostrăzi? Ne putem aştepta la controverse, la divergenţe puternice de opinie, dar la o victorie, într-un final, a taberei care vizează exploatarea resurselor şi industrializarea: dacă românii vor alege între slujbe şi un mediu sănătos, dar cu mai puţine oportunităţi, e puţin probabil ca o majoritate să aleagă mediul. Asta nu înseamnă însă că România nu va respecta standardele europene în domeniu, dimpotrivă. Important de menţionat e totodată că cei care vor reuşi să concilieze nevoile de mediu cu dezvoltarea economică vor câştiga capital politic şi social. Rămâne de văzut dacă vor avea înţelepciunea să facă asta.
Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Este profesor la universităţi din Bruxelles, Gorizia (Italia), Bucureşti şi Cluj.