Program anticriza

S-a afirmat astfel ca, intrucat datoria publica externa este mica si rezervele BNR sunt relativ substantiale, Romania nu ar avea probleme cu balanta de plati. Si, totodata, ca datoria privata, ce a crescut foarte mult in ultimii ani, nu ar trebui sa ingrijoreze. Dar acest rationament este simplist. Fiindca datoria sectorului privat poate constitui un factor de risc sistemic. Este drept ca datoria privata este diversa (ex: creditul furnizor nu este propriu-zis datorie; creditele de la firma-mama au risc mai redus etc.) si exista grade diferite de periculozitate. Dar o amenintare exista! Daca numeroase firme private nu isi onoreaza platile externe, aceasta poate afecta increderea in leu, ceea ce ar pune presiune pe moneda nationala, putand cauza o depreciere masiva a acesteia. Deprecierea ar fi accentuata si de plati intarziate (sau nefacute), fie la extern, fie la credite interne denominate in valuta. Iar o depreciere brutala a leului ar eroda bilanturi bancare locale, ar diminua increderea in sistemul financiar. Acest lant de efecte nu este unul teoretic. Asa s-a intamplat in timpul crizei din Asia cu un deceniu in urma, s-a intamplat si prin alte locuri.

Ca peste tot in lume, si la noi se vorbeste despre utilizarea instrumentului bugetar pentru contracararea efectelor crizei. Dar sa fim atenti cu modul de punere a problemei. Deoarece tarile din UE care au in vedere acest instrument incearca sa substituie cheltuielile publice unei prefigurate reduceri a celor private dorind, prin aceasta, sustinerea cererii agregate in economie. Prin urmare, nu este vorba, in principal, de facilitati fiscale de stimulare a activitatii intreprinderilor; ca sa nu mai amintesc de cresteri salariale in sectorul bugetar. Facilitatile fiscale nici nu au mare sens cand economia incetineste - este ca si cum ai alege sa mergi contra curentului fara sorti de izbanda. Firmele care incearca sa controleze costurile nu vor renunta la optimizari "in jos" de dragul obtinerii unor bonusuri fiscale. Apare totusi situatia companiilor care s-ar bucura de orice usurare fiscala. Dar in acest caz nu mai este vorba de efect de stimulare, cat de efortul unor firme de a rezista, de a obtine ajutor de la stat.

In cazul Romaniei si al altor tari mici din preajma zonei euro intervine o vulnerabilitate suplimentara, mai ales cand deficitele externe sunt mari si contul de capital este deschis: moneda locala nefiind una de rezerva, deficitele bugetare in crestere, pe fondul unor dificultati sporite de finantare a deficitelor externe, erodeaza increderea in moneda locala. De aceea, Romania, ca si alte noi state membre ale UE, nu are spatiu substantial de manevra in politica bugetara, in sensul cresterii deficitului bugetar (vedem ca si Suedia si Danemarca, care nu fac parte din zona euro, sufera din acest punct de vedere). De aceea, trebuie sa facem in asa fel incat sa marim cheltuielile bugetare (ca forma de activism bugetar), dar fara a face din deficitul bugetar un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar. Alte conditii ramanand neschimbate, resursele bugetului public vor fi cu atat mai mari cu cat vom absorbi mai multe fonduri europene; cheltuielile publice trebuie, in acelasi timp, sa fie rationalizate prin diminuarea risipei si o prioritizare mai buna. Aici (ma refer inclusiv la administrarea absorbtiei fondurilor UE) trebuie sa opereze un regim de disciplina stricta - intrucat vremurile ce vin vor fi dificile. Este esential sa stabilim repere macro realiste privind bugetul public pentru a nu avea surprize neplacute.

Legat de bugetul public apare un aspect care este posibil sa devina obsedant pentru viitorul guvern. Cifrele incasarilor la bugetul de stat arata o inrautatire marcanta in ultimele luni. Costul creditului, recesiunea din tarile occidentale, tensioneaza activitatea multor intreprinderi autohtone, care incearca (vor incerca) sa esaloneze platile in functie de presiunile/nevoile cele mai mari. Firmele cauta sa plateasca ceea ce fara de care nu se poate functiona: forta de munca, materii prime de baza, credit bancar. Nu inseamna ca ierarhia este mereu aceeasi. Dar cum s-a constatat cu ani in urma la noi si in alte tari postcomuniste, cand dificultatile economice sunt mari, arieratele prolifereaza si platile la buget sunt intarziate. Dar mai peste tot in lume cand vine o recesiune se intarzie plati, apare creditul comercial fortat. O intarziere mare a platilor la bugetul de stat ar face ca incasarile sale efective sa insemne un deficit bugetar periculos, in crestere. Bugetul public ar intampina probleme in efectuarea propriilor plati, ar fi nevoit sa plateasca dobanzi marite pentru a atrage resurse de pe piata creditului, s-ar face taieri de cheltuieli dureroase, etc. Arieratele, ca si somajul in crestere, ar aduce sistemul asigurarilor sociale pe minus, deci alte implicatii asupra bugetului de stat. Sa avem in vedere modalitati de a combate arieratele.

In fine, exista o problema mare pe piata creditului. Ea are doua componente: costul creditului, in sine, care a suit considerabil; si liniile de finantare pentru economie in ansamblu. Pentru nu putine firme costul creditului afecteaza sever profitabilitatea. Este esential ca bancile sa gestioneze cu mare grija relatia cu clientii corporatisti astfel incat sa se continue irigarea economiei. Aici nu ma refer la viteza de expansiune a creditului, care a mers foarte iute in ultimii ani si unde, o decelerare, nu este indezirabila; ci la impactul unei caderi drastice a finantarii in zone mari din economie.

Criza financiara, izbucnita in SUA si propagata catre toate azimuturile, a ingreunat mult functionarea pietelor; avem esecuri importante de coordonare pe piete si efecte de multiplicare in sens negativ. Toate acestea se simt deja si in economia noastra (vezi functionarea pietei interbancare). Si va trebui sa gasim rezolvari, fie ele partiale, sau cu mari aproximatii, astfel incat sa limitam stricaciunile. Aici se va combina ceeea ce vor face firmele private cu actiunea autoritatilor publice. In timp, se va reveni la vremuri mai bune. Dar conteaza, evident, cum va fi administrata aceasta perioada, la nivelul firmelor si prin politica publica.