Seneca spunea cândva că „dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, niciun vânt nu este favorabil“. De bun simţ, am putea spune, şi un principiu sănătos cam pentru toate activităţile noastre. Cu toate acestea, atât de puţine acţiuni şi eforturi depuse în general respectă acest principiu de bază.
Pornind de la această idee, România în ultimii 20 de ani a avut mereu un obiectiv sau un altul – adică a ştiut cumva în ce port trebuie să ajungă – fie în NATO, fie în UE… şi, mai direct sau pe ocolite, a ajuns acolo. A fost nevoie de aproximativ 20 ani.
Întrebarea care se naşte în mod natural astăzi este încotro vrem să ajungem în următorii 20 de ani? România pare să îşi fi pierdut cumva nu numai direcţia, dar şi destinaţia. Vorbim bineînţeles de multe obiective şi strategii – dar în definitiv, aşa cum se ştie, alergatul după mai mulţi iepuri nu este unul sănătos. Ne trebuie ceva tangibil şi coerent către care să ne îndreptăm.
În încercarea de a găsi un nou obiectiv pentru România în următorii 20 de ani, am lansat o întrebare deschisă atât către top-managementul celor mai mari companii din ţară, pe care noi i-am considerat „liderii de azi“, dar şi către studenţii români de la universităţile de top din România şi de peste hotare, pe care îi socotim „liderii de mâine“, întrebându-i care este, din punctul lor de vedere, principalul obiectiv al României pentru următoarele două decenii.
Având peste 400 de participanţi la studiu, ne-am aşteptat la o plajă largă de răspunsuri. La final însă, ele nu au fost nici pe departe atât de multe sau de variate pe cât ne-am fi aşteptat: marea majoritate a managerilor, dar şi a studenţilor, au considerat evident răspunsul: convergenţa reală a României cu media europeană (vorbim de Uniunea Europeană – UE), atât în ceea ce priveşte indicatorii cei mai uşor cuantificabili (PIB per capita), cât şi în ceea ce priveşte factorii calitativi, să spunem, şi anume standardele de viaţă.
De aici, s-ar putea desprinde aşadar o destinaţie: să ajungem la media europeană PIB per capita în următorii 20 de ani.
Pornind pe altă linie, am analizat cum au evoluat istoric economiile statelor cu un nivel de dezvoltare apropiat nouă. Intenţia a fost să înţelegem cum ar trebui să se transforme economia noastră pentru a putea deveni un actor relevant în fluxul de investiţii (directe şi indirecte) internaţionale. În acest sens, am ales un criteriu simplu: performanţa peste medie, relativ la grupul de ţări din care facem parte. Ce înseamnă asta?
La nivel macro, economiile se clasifică cel mai uşor în funcţie de PIB/capita. România face parte astăzi din grupul de economii cu 5 până la 10 mii USD/capita, unde vedetele sunt Africa de Sud şi Malaiezia, dar ţinteşte să intre în categoria următoare, cu PIB/capita între 11 şi 15 mii USD, unde vedete au fost în trecut considerate Rusia, Mexic, Turcia sau Polonia. Urmând modelele de creştere observate până acum, ţinta de creştere a PIB pe care trebuie s-o atingem pentru a ne evidenţia în aceste categorii de economii ar trebui să fie de peste 4-5% pe an în medie pentru cel puţin 5 ani. Ulterior, pe măsură ce intrăm în următorul grup de economii, creşterea medie aşteptată va scădea către 3% pe an. O proiecţie ambiţioasă, dar realistă, pentru următorii 20 ani ar arăta aşadar o rată de creştere medie anuală între 3,5% şi 4%, cu o primă decadă de peste 4% şi o a doua decadă de puţin peste 3%.
De regulă, deciziile cu privire la alocarea capitalurilor, fie ele pentru investiţii reale sau speculative, ţin cont de câteva principii generale: potenţialul de creştere al sectorului/economiei, stabilitatea mediului de afaceri, disponibilitatea resurselor locale (în primul rând umane, dar nu numai), precum şi uşurinţa de a închide în mod profitabil poziţiile investiţionale respective. Prima şi ultima dintre acestea sunt în genere considerate a fi în strânsă legătură cu poziţia relativă a economiei/sectorului faţă de grupul mai larg din care face parte. Tocmai de aceea este foarte important să ne propunem să depăşim media de dezvoltare a grupului de ţări în care ne aflăm!
Desigur, sunt mulţi cei care spun că modelele de creştere sunt în continuă schimbare, iar avansul economic va fi probabil mai mic la nivel global în decada următoare. Cred cu tărie însă că vom asista la o polarizare a creşterii, având o medie globală mai mică, dar discrepanţe în creştere între cei ce evoluează bine şi restul plutonului. De aceea, este cu atât mai important să ne propunem să facem parte din plutonul fruntaş, adică acela cu creştere peste medie.
Rezumând, o altă ţintă aşadar, cu o cuantificare mai concretă, ar fi să atingem o creştere medie anuală de cel puţin 3,5% în următorii 20 de ani şi de cel puţin 4-5% în următorii 5 ani.
În afară de această ţintă macro, cred că trebuie să ne propunem însă să ieşim în evidenţă şi prin poziţii competitive în anumite sectoare. Pe măsură ce competitivitatea noastră creşte, putem accesa oportunităţi de dezvoltare noi, creându-se astfel noi surse de creştere care să plaseze România într-un aşa-zis cerc virtuos.
Cum putem face asta? Atunci când ai resurse limitate şi acţionezi într-o piaţă cu concurenţă mărită, strategia câştigătoare este de regulă de a-ţi concentra resursele în zonele unde sunt şansele cele mai mari de a obţine un rezultat peste medie. Asta fac toate companiile de succes din lume, exemplul clasic fiind cel al GE care îşi propune să fie în top 3-5 în fiecare piaţă în care activează, iar dacă nu reuşeşte, părăseşte piaţa respectivă. Astfel procedează şi statele care au înregistrat o dezvoltare susţinută de-a lungul a mai mult de un deceniu, precum Coreea de Sud, Finlanda sau Singapore. Asta ar trebui să ne propunem şi noi pentru a ne mări şansele să avem o creştere economică sustenabilă.
Pentru a concura însă cu alte pieţe, atât din Europa, cât şi din afară ei, trebuie să fim cel puţin la fel de buni, ceea ce nu vom putea reuşi în acelaşi timp şi în agricultură, şi în chimie, IT sau auto pe lângă multe altele. Până acum, sursa principală de competitivitate exploatată în România a ţinut de costul redus al resurselor umane sau al unor resurse naturale. Acest avantaj competitiv nu va mai fi suficient în următoarea decadă şi de aceea avem nevoie să creăm altele.
Avem nevoie de campioni de dezvoltare, care să poată susţine creşterea întregului ecosistem şi care să poată genera surplusul de valoare necesar. Realist, cu resursele limitate de care dispunem nu vom avea şanse mari de a crea astfel de campioni în multe domenii. De aceea, aş vedea cu şanse mai mari de reuşită un scenariu în care ne concentrăm să creăm condiţiile formării unor ecosisteme competitive în maximum 5 domenii.
Concluzionând, cred că avem mare nevoie de o ţintă, o viziune pe care să o înţeleagă şi să o accepte toţi cei cu putere de decizie sau influenţă în spaţiul economic românesc. Ideal, această ţintă ar trebui să fie aspiraţională, dar realistă, măsurabilă şi uşor de urmărit. În mod concret, recomandarea mea ar fi: pentru a putea continua procesul de convergenţă către media europeană oferind astfel condiţiile unei bunăstări pentru întreaga populaţie, România trebuie să-şi propună să devină competitivă în câteva domenii (maximum 5) şi să creeze mediul propice pentru a genera o creştere economică peste media ţărilor comparabile (probabil de peste 4-5%) în următorii 10 ani. Pe scurt, 5/5/10!
Pornind de la această viziune, am imaginat câteva scenarii aspiraţionale pentru dezvoltarea economică a României. Voi reveni cu mai multe detalii despre acestea în săptămânile următoare.
Codruţ Pascu este managing partner al biroului din România al firmei de consultanţă Roland Berger Strategy Consultants
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 19.07.2013
