De ce sunt importante alegerile din Muntenegru pentru Europa: un „rege cameleon“ pro-UE şi pro-NATO care a ocrotit spălarea de bani şi contrabanda cu ţigări a înfruntat o opoziţie pro-sârbă şi pro-rusă mai solidă ca niciodată

Înainte de alegerile generale de duminică, preşedintele Milo Djukanovic şi-a avertizat cetăţenii că acestea „sunt cele mai importante din istoria“ naţiunii. Votul va fi crucial pentru păstrarea independenţei Muntenegrului în faţa încercărilor Serbiei şi Rusiei de a-şi aduce aliaţii naţionalişti şi anti-occidentali la conducerea statului balcanic.

Pare o miză cam mare pentru alegerile dintr-o ţară cu doar 620 de mii de locuitori.  Adevărul este că în Muntenegru se intersectează interese geopolitice ale unor puteri mult mai mari. Ţara este membru al NATO şi candidat ascultător la intrarea în UE, dar are o comunitate semnificativă de ruşi, este apropiată de Serbia, forţa dominantă din regiune, şi este considerată spălătorul de bani al bogaţilor Rusiei.

Asupra tuturor acestora veghează aproape neîntrerupt de trei decenii Milo Djukanovic, un „rege cameleon“, după cum îl descrie bine IntelliNews. Djukanovic a reuşit până acum să se adapteze perfect la schimbare, transformându-se din comunist în prietenul superbogaţilor, dintr-un aliat al fostului dictator sârb Slobodan Miloşevici în omul care a condus Muntenegrul afară din alianţa cu Serbia şi spre UE şi NATO. Însă alegerile de duminică au fost cu adevărat speciale pentru politician, acesta având de înfruntat prieteni şi oameni de afaceri aliaţi deveniţi duş­mani şi chiar bi­serica orto­doxă sârbă, căreia i-a con­fiscat numeroase active.  Pentru această bi­serică, careia Djukanovic îi opune o nou creată biserică ortodoxă mun­t­enegreană, pre­şedintele şi oamenii săi sunt „satanişti“. Opo­ziţia po­litică este cons­tituită în mare parte de forţe prosârbe şi proruse.

Djukanovic este, într-un fel sau altul, la conducere în Muntenegru din 1991, ceea l-ar face invidios până şi pe „ultimul dictator al Europei“ Aleksandr Lukaşenko, reu­şind acest lucru printr-un joc de putere în care a opus naţionalismul muntenegrean celui sârb, deşi muntenegrenii au o afinitate aparte pentru Serbia, şi proeuropenismul filorusismului. Personajul şi-a petrecut jumătate din viaţă conducând ţara aproape neîntrerupt ca premier sau preşedinte. În deceniile de „domnie“, Djukanovic şi-a văzut ţara separându-se în 2006 de Serbia printr-un referendum care cu uşurinţă poate fi considerat inde­cis şi devenind inde­pendentă pentru a intra în NATO în 2017.

Din 1991 încoace, poli­ticianul a avut timp şi pentru, spun unii, fa­vorizarea contra­bandei cu ţi­gări, ceea ce a deter­minat ac­ţiuni la nivel inter­na­ţional, po­trivit Proiec­tului pen­tru Raportarea Crimei Or­ga­nizate şi Corupţiei (OCCRP). Contra­bandiştii au câştigat mi­liarde de euro ca furnizori pen­tru piaţa italiană. Conform OCCRP, insula St. Nikola de pe coasta Mun­tene­grului, deţinută de Stanko Subotic, prie­ten cu Djukanovic, a fost folosită pen­tru contrabanda cu ţigări, la care au ajutat două familii mafiote italiene. Djukanovic însuşi a fost cercetat şi pus sub acuzare de procurorii din oraşul italian Bari în 2008, dar a evitat procesul deoarece în 2009 acuzaţiile au fost retrase, politicianul căpătând imunitate diplomatică.

Muntenegru a protejat, de asemenea, infractori notorii din Balcani, printre care Darko Saric, care a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru contrabandă cu cocaină de către un tribunal din Serbia în 2015, şi pe un şef al mafiei născut în Kosovo, Naser Kelmendi, care este cercetat în mai multe ţări. În 2013, Europolul a emis o evaluare a Muntenegrului în care arăta că această ţară este „printre cele mai importante locaţii pentru spălarea de bani“, mai ales banii ruşilor - un capital coroziv. Spălarea de bani a fost facilitată de decizia politicienilor muntenegreni de a adopta euro ca monedă naţională, chiar dacă ţara nu a aderat încă la UE. În 2016, deputaţii Parlamentului European au cerut ca First Bank, care este controlată de fratele lui Djokanovic, Ajo, să fie investigată sub suspiciunea de spălare de bani. Potrivit ONG-urilor locale, First Bank (sau Niksicka banka) este un „bancomat personal“ al familiei şi prietenilor premierului, în pofida salvării ei de către stat în 2008. Banca a ajuns în această postură prin privatizarea din 2007, proces ale cărui reguli le-a stabilit echipa lui Djukanovic.

Muntenegru nu este nici de departe cea mai interesantă ţară pentru capitalul coroziv, ţinând cont de dimensiunile mici şi de resursele limitate. Cu toate acestea, exemplul său serveşte ca o ilustrare a modului în care, printr-o serie de mişcări greşite şi alocarea a puţine resurse, o economie mică îşi poate pune în pericol suveranitatea, scrie pentru Balkan Insight Milica Kovacevic, preşedintele Centrului pentru Tranziţie Democratică din Podgoriţa. De la restabilirea independenţei în 2006, fluxul de investiţii străine directe a fost un factor important al creşterii economice a Muntenegrului. Acest lucru, şi dependenţa mare de turism, fac ca economia muntenegreană să fie extrem de vulnerabilă la şocurile externe. Œn ultimii ani, naţiunea a aflat pe pielea ei cum expunerea ridicată la capitalul dintr-o ţară autoritară poate afecta stabilitatea internă şi agenda de politică externă. Rusia este cel mai mare investitor din Muntenegru de ani de zile şi, până în 2018, investiţiile sale s-au ridicat la 1,27 miliarde de dolari, adică 13% din totalul ISD-urilor din ţară. Cel mai mare flux de capital rus a fost înregistrat în ajunul independenţei, în 2005, când oligarhul rus Oleg Deripaska a cumpărat cea mai mare companie din ţară, fabrica de aluminiu Kombinat aluminijuma Podgorica, KAP, care a produs apoi jumătate din exporturile Muntenegrului. După KAP au urmat multe alte investiţii şi proiecte ruseşti, în mare parte în turism şi imobiliare. Când au venit în Muntenegru, numeroşi investitori ruşi au profitat de managementul defectuos, cum ar fi lipsa unui mecanism de verificare a investiţiilor, controale slabe asupra alocării ajutoarelor de stat către companii strategice, licitaţii dubioase şi lipsa supravegherii proceselor de privatizare.

Născute din diferite tranzacţii corupte cu baronii locali, unele dintre cele mai trâmbiţate proiecte au sfârşit ca şantiere de construcţii abandonate sau ca dosare la Procuratura pentru Crimă Organizată. Acest dezmăţ economic şi politic a durat până când Muntenegru a decis să se alăture NATO şi, de asemenea, să intre în grupul statelor europene care sancţionează Rusia pentru anexarea Crimeei, demonstrându-şi astfel orientarea politicii externe. Până atunci, în Muntenegru a existat o infrastructură rusă semnificativă în politică, mass-media şi afaceri, care avea puterea de a bloca atingerea acestor obiective. Au urmat campanii pornite de la Moscova de descurajare a turiştilor ruşi de a călători în Muntenegru, de închidere a pieţei ruseşti pentru unele dintre cele mai importante produse de export din Muntenegru şi de sprijinire a persoanelor care au perturbat securitatea internă şi stabilitatea politică a ţării.

Prezenţa corporativă a Rusiei a scăzut dramatic de la începutul conflictului, în primul rând din cauza falimentului KAP şi a plecării lui Deripaska. Cu toate acestea, în pofida relaţiilor bilaterale tensionate, Rusia este încă printre primii cinci investitori ai Muntenegrului. Economia are încă nevoie de capital ieftin pentru dezvoltare, care se găseşte mai ales în ţările din est cu deficite grave de democraţie. Sursele de finanţare occidentale au politici mai stricte privind împrumuturile pe care guvernul muntenegrean nu le-a putut satisface. Acesta este modul în care un nou jucător, China, a ieşit în prim plan în Muntenegru, oferind fondurile lipsă pentru proiectele de infrastructură, dar cu un preţ.

Datoria externă către China, acumulată pentru construirea autostrăzii Bar-Boljare, va împovăra Muntenegru ani de zile, dacă nu decenii. Instituţiile financiare internaţionale au avertizat cu privire la nesustenabilitatea economică şi fiscală a proiectului de autostradă.