Criza financiară a revelat insuficienţa modelelor cu care au operat bănci centrale în Europa, în lume. S-a dovedit ca urmărirea stabilităţii preţurilor nu garantează stabilitatea financiară, nu previne riscuri sistemice.
Integrarea pieţelor financiare a complicat exercitarea funcţiei de reglementare şi supraveghere, fiind tot mai clar că o viziune unitară este necesară. O serie de aspecte privind cauzele eşecului R&S am căutat să arăt în articolul „Integrată, sau nu, Reglementarea/Supravegherea a eşuat. De ce?“ din 29 aprilie. Teza principală a fost că conţinutul R&S este esenţial, în cele din urmă. Şi aş mai adăuga o observaţie de principiu: că supravegherea macroprudenţială nu poate fi abandonată de o bancă centrală.
Teza dlui Doru Lionăchescu din articolul publicat în ZF, pe 30 aprilie 2013, este seducătoare pentru abordarea integratoare, holistică. Şi există un temei în realitate din acest punct de vedere, întrucât există o evoluţie de integrare a activităţii de R&S în Europa. Dar trebuie să facem distincţie între supravegherea conduitei băncilor şi cea care priveşte aspecte macroprudenţiale, legate de riscuri sistemice. Este drept că Bafin în Germania se ocupă şi de bănci, dar Bundesbank (ca bancă centrală) are atribuţii clare de urmărire a activităţii băncilor. Poate există o suprapunere de atribuţii, dar eu cred că este nefiresc ca o bancă centrală să ia decizii privind politica monetară făcând abstracţie de stabilitatea financiară.
Există un punct de vedere care susţine separarea celor două funcţii: cea de politică monetară şi cea de stabilitate financiară. Unii văd în această separare eliminarea unei dileme în politica economică, şi anume ca politica monetară să fie subjugată de considerente de asistare financiară a unor bănci aflate în dificultate. Este o versiune a interpretării dominantei fiscale asupra politicii monetare.
Pe de altă parte, se poate gândi că această separare poate opera, de facto, în realitate? Că deciziile ar fi luate fără a fi judecate efecte ale politicii monetare asupra ansamblului sistemului bancar? Consiliul European pentru Riscuri Sistemice al UE (ESRB) aduce împreună autorităţile de supraveghere de pe toate pieţele.
Şi în România există Comitetul pentru Stabilitate Financiară, cu un rol analog. Separarea formală a prerogativelor nu poate evita luarea unor decizii care să examineze implicaţiile unei decizii de politică monetară asupra sistemului bancar, asupra sistemului financiar. De aceea, cred că nu este înţelept ca băncile centrale să se ocupe numai de stabilitatea preţurilor, mai ales în lumina lecţiilor crizei financiare. Vedem că şi regimul de ţintire a inflaţiei este pus în discuţie, în acest context.
Chiar dacă, de pildă, în România, ASF ar fi primit atribuţii de reglementare şi supraveghere bancară, marea problemă a supravegherii macroprudenţiale ar fi rămas la BNR. Nici Comitetul pentru Stabilitate Financiară nu ar fi putea fi un dispozitiv adecvat, care să exonereze BNR de sarcini macroprudenţiale. Să ne imaginăm că ASF (cu prerogative şi pentru piaţa bancară) s-ar fi născut la începutul lui 2013 şi România ar fi fost prinsă în vâltoarea crizei cipriote cu „nesiguranţe“ organizaţionale, de comunicare, de luare a deciziilor.
Chiar dacă ASF ar fi preluat aspecte de conduită pe piaţa bancară, marea problemă a supravegherii macroprudenţiale ar fi trebuit să rămână la BNR. Şi aşa ar fi fost bine. Altminteri, ne-am fi jucat cu focul într-o perioadă când criza este încă în toi în zona euro.
Daniel Dăianu este profesor de economie şi fost ministru de finanţe, iar de săptămâna trecută este prim-vicepreşedinte al ASF
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
