Publicatiile autohtone cultiva, cu justificata insistenta, articolele despre romani care au plecat de jos si au ajuns celebri si bogati in strainatate.
Interesul cititorului e atras de peripetiile mai mult sau mai putin spectaculoase ale eroilor, ca si de evocarea, desi intotdeauna incompleta, a mecanismului prin care ei au reusit sa faca bani si sa se impuna in societatea de acolo.
Probabil insa ca, dincolo de anecdotica, cea mai interesanta intr-un asemenea articol e perceptia eroului despre Romania, modul cum experienta de viata intr-o tara straina i-au influentat imaginea despre tara natala.
In cazul de fata, ceea ce e neobisnuit e ca eroul nici nu s-a nascut in Romania si nici nu vorbeste romaneste. Faptul ca provine dintr-o familie de romani i-a orientat insa frecvent drumurile spre aceasta tara si l-a facut sa abordeze cu un alt fel de interes mediul de afaceri de aici.
Ca vicepresedinte pentru dezvoltare la Wisconsin Machine Tool Systems - companie americana investitoare in Romania - Dan Dimancescu are o viziune bine articulata despre economia noastra, despre societatea noastra si chiar cateva idei despre viitorul nostru.
A preferat sa le expuna nu intr-un interviu unde oralitatea poate compromite coerenta argumentelor, ci intr-un articol scris special pentru Ziarul Financiar. Noi n-am facut decat sa-l transpunem in romaneste si sa-i accentuam punctele de interes cu cateva intertitluri. (Crenguta Nicolae, Indira Crasnea)
Intoarcerea acasa in canoe
Nascut in Anglia in mijlocul celui de-al doilea razboi mondial, am crescut in atmosfera tensionata si nesigura a raporturilor dintre Est si Vest din anii postbelici.
In 1947, dupa 450 de ani in care generatiile familiei noastre au trait neintrerupt in Romania, parintii mei - tata se intorsese de la Londra ca sa-si reia activitatea in diplomatie - au parasit tara fara nici un ban, ca sa scape de amenintarea inchisorilor comuniste si au inceput in Maroc o perioada de exil de opt ani, dupa care au emigrat in SUA.
Poate parea paradoxal faptul ca, in timp ce multi romani prefera sa fuga din tara in vremuri grele - unii inot sau cu barca pe Dunare - eu am ales sa "ma intorc" in Romania cu o canoe cu ocazia primei mele vizite din 1964.
In acel an i-am convins pe opt din colegii mei de la Dartmouth College din SUA, unde studiam pe atunci, sa ma insoteasca intr-o expeditie de 3.000 de km cu canoele pe Dunare, de la izvoare pana la Marea Neagra.
Povestirea calatoriei noastre - neobisnuita in acea vreme, datorita usurintei cu care am primit autorizatii oficiale de traversare a fluviului de la toate cele sase state comuniste riverane - a fost publicata in National Geographic Magazine.
La fel de important pentru mine era insa ca asta mi-a dat ocazia sa vad Romania si sa-mi intalnesc pentru prima data rudele.
Dupa acea prima vizita, dorinta de a ma reintoarce mi s-a pastrat, asa ca am venit din nou aici.
Atat in calitate de ziarist amator, cat si ca sa scriu o alta povestire pentru National Geographic Magazine, despre o expeditie montana de trei luni pe care am facut-o de-a lungul Carpatilor impreuna cu trei colegi, pornind de la granitele de nord si ajungand la Portile de Fier - in total 1.500 km.
Aceasta povestire a fost terminata in 1968, astfel incat am avut ocazia sa constat in acel an la Bucuresti ce efecte a avut invadarea Cehoslovaciei de catre sovietici, la 21 august.
Ce s-a intamplat in acele zile trebuie sa fi fost un moment de glorie pentru Romania comunista, judecand dupa pretuirea de care s-a bucurat atunci in Occident pentru ca s-a opus Uniunii Sovietice.
Cand, cu alte ocazii, m-am mai intors ulterior in Romania, ambitiile tot mai pronuntat paranoide si aberante ale regimului m-au facut sa ma indepartez de tara.
Doar in 1997, cand parintii mei deja nu mai erau, m-am intors, atras atat de atmosfera politica in plina transformare si de incurajarile oficialilor ambasadei din Washington, cat si de scopul practic de a recupera proprietatile nationalizate ale familiei mele, din Bucuresti si din provincie.
ai, cu aceeasi contrarietate care m-a incercat si in timpul calatoriei cu canoea in urma cu 30 de ani, am vazut romani recent emigrati in SUA renuntand bucurosi la pasapoartele lor romanesti in favoarea celor americane, in timp ce eu eram multumit ca-mi recapat pasaportul si cetatenia.
Acele documente reprezentau mandria simbolica de a fi roman, pe care mi-o insuflasera parintii.
Identitatea respectiva mi-a inspirat intotdeauna trairi pozitive, intemeiate atat de o traditie populara cu radacini adanci, cat si de contributiile elitei intelectuale a natiunii si de povestirile despre momentele eroice ale unor batalii ca aceea de la Plevna impotriva turcilor sau aceea de la Marasesti, unde tatal meu a luptat in primul razboi mondial.
Sotia mea, care este americanca, si cei doi copii ai nostri (unul de 20 de ani, unul de 16) impartasesc aceasta mandrie, consolidata in urma vizitelor noastre in Romania, la munte si in destule locuri de la tara.
Astazi, cand ma raportez la imaginile negative despre tara, atat de larg raspandite in lume - oricat ar fi ele de adevarate si oricat ar fi fost de terifianta epoca comunista - stiu ca acestea nu au facut parte niciodata din copilaria si tineretea mea si, de aceea, Romania pe care o vad si o cunosc acum este cu totul altfel.
Talentul ingineresc si negrul de Copsa Mica
La un nivel mai practic, pregatirea mea in domeniul tehnologiei si al managementului mi-a permis sa-mi cultiv interesele profesionale in Romania.
In 1997 si 1998, dupa intalniri avute mai ales la Bucuresti cu personalitati de frunte ale tehnologiei si stiintei, la universitati, institute si la Academia Romana, mi-a devenit clar ca aici exista o mostenire cu totul deosebita.
Mostenire care consta intr-o extrem de sofisticata infrastructura nationala de capacitati tehnice, formata din cadre ale facultatilor care au instruit un mare numar de studenti neobisnuit de bine pregatiti.
Mi-a devenit clar si faptul ca aceasta infrastructura era grav amenintata de declin, din cauza lipsei de fonduri, a echipamentului din ce in ce mai invechit si a amplificarii emigratiei tinerelor minti luminate - multe din ele si-au gasit destinatia chiar in zona unde locuiam eu, la Cambridge, Massachussets, unde se gasesc Massachussets Institute of Technology si Universitatea Harvard.
N-a fost greu sa conchid ca infrastructura tehnica a Romaniei, desi reprezinta cheia viitorului ei economic, este insuficient alimentata cu fonduri si ca potentialul ei de dezvoltare prin parteneriate cu companii occidentale avansate tehnologic ramane nevalorificat.
Pe de alta parte, am fost frapat si de aspectul dramatic al multor mamuti industriali abandonati, ruginiti, intrati in desuetudine din cauza dimensiunilor lor gigantice si a irelevantei in ce priveste competitivitatea.
Peisajul innegrit si morbid al orasului Copsa Mica vorbea mai presus de orice despre caracterul inuman al industrializarii de inspiratie comunista. Toate aceste lucruri pe care le-am vazut reprezinta o marturie despre un popor jefuit fara rusine de avutia lui nationala.
Intre timp, mi s-a ivit oportunitatea de a acorda consultanta unei companii americane care isi stabilise un cap de pod in Romania. Doi ani mai tarziu, Wisconsin Machine Tool Systems a cumparat o mica fabrica din Bucuresti, Titan Componente de Precizie.
Cum il cunoscusem bine in SUA pe principalul investitor in aceasta companie, am fost invitat sa acord asistenta lui Patrick Cherone, CEO al companiei, in procesul de achizitionare de la FPS a societatii SARO din Targoviste.
Procesul s-a finalizat intr-un timp record, zece saptamani, in parte gratie bunelor oficii si energiei contagioase a ambasadorului american de atunci, James Rosapepe, angajamentului profesional al directorului general al FPS de atunci, Alin Giurgiu si cooperarii active a Ministerului Finantelor.
Mentalitatea orientata spre client
La mai bine de un an de atunci, e usor de admis ca a crea o oportunitate de generare a unor castiguri pe baza acelor achizitii a fost o provocare extrem de dificila, dar a meritat. Multe lucruri "foarte romanesti" care ar fi putut merge prost chiar au mers prost.
Dar, mai important, cu rabdare, aspectele pozitive au inceput sa devina dominante. Un sistem contabil absurd, mostenit din vremea comunismului, a permis ca profiturile sa fie calculate si distribuite ca dividende care nu au fost insa platite, iar astfel au crescut datoriile cumulate catre stat, ca actionar majoritar.
Cu sprijinul Deloitte & Touche, acest sistem ilogic de raportare a fost tradus in standardul european (IAS) si cel american (GAAP). Practicile cotidiene de management au inceput incet sa se amelioreze prin introducerea bazelor managementului calitatii.
Mai dificila, poate, este inculcarea unei mentalitati orientate spre client. Decenii de productie bazata pe cote, cand clientul sau beneficiarul final erau ca si invizibili, au dezvoltat comportamente incompatibile cu standardele stricte de performanta din Occident.
Inca ne luptam cu aceasta problema. Din fericire, exista exemple mai bune de firme care au facut lin si rapid tranzitia spre standardele respective. Compania Timken din Canton, Ohio, detine o fabrica de rulmenti la Ploiesti care poate fi calificata drept un model de clasa mondiala.
Noi studiem periodic experienta lor ca sa invatam din succesul ei. Totusi, spre deosebire de noi, cei de la Ploiesti beneficiaza de o companie-mama cu disponibilitati financiare considerabile, care permite o selectie mai larga a personalului dintre specialistii cel mai bine pregatiti si achizitionarea mai rapida a unor echipamente performante.
In aceste experiente initiale am descoperit o rezerva imensa de talente tehnice la Universitatea Politehnica din Bucuresti. Surprinzator, desi aflate sub mari presiuni de ordin pecuniar si cu echipamente uneori precare, multe din facultatile Politehnicii dau dovada de excelenta in multe domenii.
Incercarile de la inceput de a colabora in privinta realizarii pe calculator a unor desene tehnice tridimensionale au depasit asteptarile noastre si au demonstrat capacitatea unor studenti extrem de talentati.
Daca am fi avut mai mult capital, am fi reusit sa ne bazam mult mai mult pe aceasta resursa deosebit de pretioasa.
Calatorie prin istoria Razboiului Rece
Cum am ajuns intr-un asemenea punct al carierei? Parintii mei au emigrat in SUA in 1956, iar eu am urmat un liceu public la Hartford, Connecticut (intre New York si Boston). Desi infiintat in 1638 si desi era al doilea liceu american ca vechime, varsta lui n-avea prea mult de a face cu standardele de educatie.
Numai 30 din cei 400 de elevi din seria mea au facut apoi studii superioare; eu am avut sansa sa fiu acceptat la Dartmouth College, una din cele mai prestigioase universitati din tara.
Mi-au fost de folos la admitere, in afara de rezultatele scolare bune, titlul de campion regional la ciclism, ca si faptul ca, pentru a castiga niste bani in plus, imi luasem de lucru dupa orele de curs - mai intai la un ziar local, unde am facut diverse munci simple, apoi la un magazin de mobila, ca desenator tehnic.
Anii de la Dartmouth au fost incununati de calatoria cu canoea pe Dunare si de publicarea relatarii ei in National Geographic Magazine.
Astfel am reusit sa-l intalnesc pe senatorul Robert Kennedy (fratele presedintelui), care m-a ajutat, printre altele oferindu-mi sprijin financiar pentru o calatorie de 1.800 km pe ocean cu caiacul, in lungul coastelor japoneze (si ea relatata in revista National Geographic).
In parte, aceste aventuri mi-au sporit sansa la admitere la Fletcher School of Law and Diplomacy, una din cele doua principale scoli de diplomatie din SUA.
Inarmat cu diploma de aici, am lansat un proiect international de cercetare despre impactul critic al dezvoltarii asupra marilor orase, proiect finantat din granturi modeste de la fundatii. Impreuna cu cativa colegi, am petrecut mult timp pentru cercetare la Tokyo, Moscova, Londra si New York.
Era o perioada turbulenta, cu expansiunea Sovietelor, conflicte militare in Orientul Mijlociu, miscari ale studentilor peste tot, escaladarea razboiului in Vietnam si, in cele din urma, demisia presedintelui Nixon.
Calatoriile pe care le-am facut mi-au dat ocazia sa vad multe si au reprezentat pentru mine o a doua facultate, a vietii reale, in materie de diplomatie.
La mijlocul anilor '70 m-am intors la studiu, cu ocazia unui program MBA urmat la Universitatea Harvard, dar si la afaceri, fiindca in paralel mi-am infiintat o mica firma de cartografie computerizata (a fost prima firma americana care a folosit computere pentru a schita harti urbane).
Curand, tehnologia si o parte din firma au fost cumparate de Esselte, o importanta companie suedeza, iar cursul carierei mele s-a schimbat dupa ce am infiintat, in 1978, o firma de consultanta in management, Technology & Strategy Group, care functioneaza si acum.
Cu ochii la concurenta japoneza
In acea perioada m-am implicat, la inceput, intr-o serie de proiecte de consultanta pentru domeniul electronicii, cu scopul de a influenta cercetarea si politica de dezvoltare federala si locala, intr-un moment cand capacitatile Japoniei in sectorul productiei de semiconductoare, de pilda, alarmau Statele Unite.
Una din caracteristicile acelei epoci a fost inchegarea unor consortii sofisticate de cercetare in diverse arii ale tehnologiei. Multe consortii se bazau pe implicarea unor companii care furnizau fonduri pentru finantarea cercetarii in parteneriat cu laboratoarele universitatilor.
Dupa un deceniu, in cazuri ca al Semiconductor Research Corporation, rezultatele au intrecut toate asteptarile si au contribuit la progrese fara precedent ale industriei americane. Unele din aceste succese au fost consemnate intr-un volum al carui coautor sunt - "Noua alianta a Americii".
Acest volum a fost precedat de un altul la alcatuirea caruia am colaborat - "Mize globale", care atragea atentia asupra declinului competentelor in scolile tehnice americane.
Cartea a atras atentia unor congresmani, ca senatorul Paul Tsongas de Massachussets (care fusese un candidat bun la presedintie inainte de a fi rapus de cancer). Eforturile lui au dus la adoptarea unei legislatii nationale - propusa in cartea noastra - de sustinere a educatiei tehnice.
Proiectul legislativ realizat de el - si la a carui promovare cu sprijinul mediilor universitare si din industrie am contribuit si eu - a fost adoptat de Senat si de Camera Reprezentantilor si a capatat putere de lege in timpul mandatului lui Ronald Reagan.
Managementul calitatii in stil anglo-saxon
Ca si multi altii in comunitatea de afaceri, dupa incheierea acestui ciclu de activitate m-am indreptat spre o alta problema cu care se confruntau companiile americane: scaderea capacitatii competitive de a produce bunuri de calitate.
Japonezii au adoptat bazele controlului calitatii, dezvoltate de americani timp de trei decenii si le-au perfectionat in anii '60 si '70, dupa care au ajuns sa depaseasca serios companiile americane din electronica si industria auto. (Eu nici acum nu sunt pregatit sa cumpar o masina americana, fiindca prefer standardele mult mai inalte ale uneia de fabricatie japoneza).
Ca multi altii in acea vreme, am invatat notiunile fundamentale ale managementului calitatii (o mare parte din acestea au fost puse la punct de faimosul expert de origine romana Joseph Juran, acum aflat in al noualea deceniu de viata) printr-o serie de calatorii pe care le-am facut ca sa vad "la sursa" cum sunt conduse companiile japoneze.
Aceasta m-a dus la scrierea altor carti, intre care una, "Intreprinderea fara separeuri", a fost un prim efort de constientizare in SUA a conceptului de "management orizontal", cunoscut in Japonia ca "management transfunctional".
Conceptele respective au devenit baza consultantei de care au beneficiat mari companii incluse in topul Fortune 500, ca Boeing in domeniul aerospatial, Digital Equipment in computere sau Trane/American Standard in domeniul sistemelor de aer conditionat.
Mai tarziu, am impartasit aceleasi idei cu ocazia unor cursuri pe care le-am sustinut in Anglia, ?ara Galilor si Scotia, cu sponsorizare din partea guvernul britanic.
Mult mai dificil mi-a fost in Franta, unde mi s-a spus in repetate randuri ca viziunea mea despre managementul companiilor are prea mult parti-pris anglo-saxon. Probabil.
In paralel, in perioada respectiva am avut intalniri formale si informale la cateva universitati unde am fost invitat sa predau in cadrul unor programe MBA.
De pe aceasta baza mi-a devenit posibil sa organizez o serie de colocvii pe teme ceva mai exotice, care puneau in discutie teoria sistemelor, a complexitatii si a haosului, sau modul cum structurarea grupurilor organizate influenteaza practicile managementului modern.
Pe parcursul a 12 ani, cea mai insolita locatie pentru un astfel de colocviu a fost o veche manastire benedictina din Vandeea, transformata intr-un ansamblu luxos hotel-centru de conferinte. Iar cu asta ajungem la 1997 si la vizitele in Romania care au urmat.
Ce impresii mi-am format despre Romania si despre viitorul ei? Din exterior, fireste, natiunea sufera de pe urma a ceea ce am numit "imaginea DCA" - "dracula/ceaucescu/aids babies" (dracula/ceausescu/copii cu SIDA).
Din pacate, chiar observatorii americani cei mai perspicace prefera sa insiste in relatarile lor asupra aspectelor negative - oricat de adevarate ar fi ele - pe seama ignorarii celor pozitive. Este un fapt nefericit si va fi nevoie de eforturi concertate si cinstite pe termen lung pentru ca situatia sa se remedieze.
In ciuda imaginii perpetuate in strainatate, eu sunt in mod irepresibil optimist in privinta viitorului Romaniei. ai spun asta cunoscand pe deplin asperitatile, coruptia, cameleonismul unora si alte probleme cu care oricine se confrunta aici. O parte din optimismul meu are surse anecdotice.
Pentru a explora o multime de locuri mai putin cunoscute, am condus prin Romania multe mii de kilometri - pe drumuri excelente, pe drumuri bune si pe drumuri execrabile.
In ciuda nenumaratelor greutati pe care le presupune un venit lunar de 30-80 de dolari, pentru tarani ca si pentru oraseni, exista la fel de nenumarate vesti bune.
Vestile bune sunt aduse de infloritorul sector privat al economiei, care finanteaza casele noi, masinile noi, magazinele noi, localurile noi mai modeste sau mai extravagante, telefoanele celulare (omniprezente) sau inmultirea complexelor comerciale gen Metro sau Carrefour.
Exista din plin si dovada unor progrese finantate de BERD si Banca Mondiala - drumuri mai bine pavate si alte proiecte concrete de infrastructura - spre a nu mai vorbi despre privatizarea cu succes a sistemului bancar.
Iar optimismul devine cu atat mai mare cand cunosti oamenii unul cate unul.
Dincolo de propensiunea comuna de a arunca vina pe altcineva pentru un necaz, fie el mare sau mic, toti spera intr-un viitor mai bun, iar multi manifesta o etica a muncii neobisnuit de puternica atunci cand sunt motivati corect, indiferent daca e vorba de un taran in gospodaria lui, de un muncitor in fata masinii sale sau de un intelectual in laboratorul sau.
Ce lipseste din ecuatia romaneasca? Lipseste o viziune cuprinzatoare si pragmatica a unui viitor economic mai bun.
ai lipseste recunoasterea din partea institutiilor internationale influente ca FMI, Banca Mondiala. BERD si altele a faptului ca Romania ar putea sa nu se incadreze in cliseul "lumii a treia" folosit in general pentru a caracteriza situatia economica sau sociala a tarii.
Mostenirea romaneasca a ultimilor o suta de ani sugereaza ceva foarte diferit de acest cliseu. Este vorba despre o natiune cu capacitati intelectuale, tehnice si educationale extrem de dezvoltate - si o istorie, desi scurta, de prosperitate economica in perioada interbelica.
O viziune cu adevarat cuprinzatoare a viitorului trebuie sa se foloseasca de aceasta mostenire intr-un mod mult mai deliberat.
ai modelele exista, pentru cine vrea sa analizeze elementele care au facut Coreea de Sud sa se ridice din cenusa propriului sau razboi sau au dus la mai recentele povesti de succes din tari ca Irlanda.
Etalonul meu in privinta viitorului Romaniei e o mica pensiune din Bran. Proprietarul isi dezvolta afacerea cu banii lui si in ritmul lui. Timp de patru ani, pensiunea s-a extins incet ca dimensiuni si a crescut calitativ. Anul acesta s-a turnat fundatia pentru inca sase camere, fiecare cu baie proprie.
Eu cred ca succesul se masoara cu adevarat in pasi la fel de modesti, dar la fel de semnificativi ca acestia. ai - apropo - omul serveste o tuica foarte buna.
Compania americana Wisconsin Machine Tool Corporation (WMTC), cu sediul in Brookfield, Wisconsin, activeaza in industria sistemelor de prelucrare a pieselor prin strunjire si are in total circa o mie de angajati, dispunand de reprezentante in statele Alabama, Delaware, District of Columbia, Indiana, Maryland, Michigan, Michigan, Mississippi, New Mexico, Ohio, Pennsylvania, Tennessee, Texas, Wisconsin, precum si in Canada si Mexic.
WMTC a cumparat anul trecut pachetele majoritare de actiuni ale societatilor SARO Targoviste, uzina de masini si echipamente, si Titan Componente de Precizie Bucuresti, investitia totala pana in prezent fiind cifrata la circa 15 milioane de dolari.
Pentru urmatorii trei ani, programul de investitii angajat este de 20 milioane de dolari, iar cifra de afaceri estimata este de 30 de milioane de dolari.
Datorita costurilor de productie reduse din Romania, WMTC si-a anuntat, in urma cu cateva luni, intentia de a-si transfera aproape toata productia de la uzina din SUA la cele doua unitati din Romania, preconizand sa mai pastreze la uzina din Wisconsin un minim de angajati, care sa se ocupe de vanzari si service.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
