Turda, 31 august 1940. Elevul Camil Muresanu se pregateste sa intre in clasa a treia gimnaziala a Liceului "Ferdinand", intrebandu-se cu ingrijorare daca, in atari momente politice dramatice, se va mai deschide anul scolar. Nelinistile sale sunt intrerupte de o intalnire cu totul neasteptata. (Radu Constantinescu)
De o zi, traiam aproape de locurile pe care taisul pumnalului infipt in trupul tarii de Dictatul de la Viena avea sa le desparta, silnic, de noi. Pretutindeni, priviri cernite de durere si revolta... Cum avea sa scrie in curand Teodor Murasanu: "In tara lui Gelu-Domn/ Nimeni nu mai are somn/ Vantul nu-si mai afla locul,/ Lumii i-a murit norocul".
In ziua aceea, pe aleea gradinii casei noastre, s-a apropiat cu pasi mari un domn necunoscut, inalt, care, cu o voce blanda, usor nazala, m-a intrebat daca profesorul Teodor Murasanu e acasa, fiindca Lucian Blaga ar dori sa-i vorbeasca.
Inaltat deodata la rangul de curier al zeilor, m-am repezit in casa si i-am comunicat tatalui meu mesajul. M-a privit o clipa uimit, parca intrebandu-se daca nu cumva "copilul asta" fabuleaza. Dar a iesit de indata, invitandu-l inauntru pe neasteptatul si ilustrul oaspete.
Blaga l-a intrebat pe tatal meu daca i-ar putea oferi un oarecare sprijin pentru exodul sau - pentru care nu avea, deocamdata, promisiuni decat pentru un transport-doua pana la Turda - la telul final, Sibiul. Fireste, i s-a promis cu caldura tot sprijinul de care familia noastra ar fi fost in stare. Astfel, in zilele care au urmat, Lucian Blaga a reusit sa transporte de la Cluj la locuinta noastra o mare parte din mobilier si din biblioteca. Prins cu grija acestor drumuri, a petrecut la noi mai multe zile si nopti.
Initial, cateva lucruri au provenit de la o casa de tara, pe care o avea pe undeva pe langa Bistrita. Se pare ca acolo il surprinsese vestea naucitoare a Dictatului. In imprejurari triste, de confuzie generala, a inceput asadar o amicitie, nu prea stransa - caci resedinta lui si a noastra aveau sa fie departate - dar constanta, intretinuta prin schimburi de scrisori si de ilustrate purtatoare de felicitari pentru sarbatori.
Pe la sfarsitul lui septembrie, inceputul lui octombrie 1940, reusind a gasi in Sibiu o locuinta corespunzatoare, si-a transportat acolo toate bunurile depozitate provizoriu la noi.
In toamna lui 1942, poetul a primit o convocare oficiala din partea Cercului de Recrutare Turda, pentru clarificarea situatiei militare. Si-a manifestat intentia de a raspunde, disciplinat, chemarii, intrebandu-l in prealabil pe tatal meu daca n-ar putea, cu ocazia aceea, sa sustina la Turda conferinta "Cum l-am cunoscut pe Mahatma Gandhi", rostita nu cu mult inainte la Sibiu. Raspunsul a fost nu doar pozitiv, ci de-a dreptul entuziast. Conferinta s-a organizat pe data de 27 noiembrie 1942, precedata de publicitatea cuvenita, si a constituit pentru intelectualitatea locala un eveniment despre care se va vorbi peste vremi...
Lucian Blaga a petrecut atunci, din nou, 2-3 zile in casa noastra. Era mai linistit decat in zilele dramatice ale prezentei sale precedente si a avut lungi convorbiri cu tatal meu, punctate cu taceri caracteristice, poetul nefiind un "causeur" impatimit.
Mi s-au parut interesante mie, adolescentului care urmarea cu sufletul la gura comentariile celor doi, cateva relatari despre misiunea diplomatica indeplinita de Blaga la Lisabona. Una, mai ales, despre vizita de ramas-bun la primul-ministru Oliveira Salazar. Era indata dupa 15 martie 1939, cand nazistii ocupasera, fara nici o justificare plauzibila, Cehoslovacia. Dictatorul portughez s-a confesat ministrului roman pe un ton neasteptat de critic la adresa politicii germane, daca se are in vedere ca era un om de "dreapta": "Am impresia, domnule ministru, ca, de 2.000 de ani, in germanii acestia nu s-a schimbat nimic" - relata Blaga, cu surpriza, comentariul lui Salazar la actul de forta al lui Hitler.
Pana in 1947, in raporturile noastre a survenit un nou intermezzo, dupa care protagonistul lor am devenit eu insumi. Fiind student la Facultatea de Litere, i-am adresat, odata, un salut, de cuvenita politete, aflandu-ne amandoi, intamplator, in secretariatul facultatii. A raspuns parand a se gandi la ceva, apoi m-a chemat si m-a intrebat: "Nu esti cumva fiul lui Teodor Murasanu?". Am fost flatat de gestul sau si i-am admirat memoria, dat fiind ca, intre copilul de 15 ani din 1942 si tanarul de peste 20 din 1947, timpul inserase, oricum, cateva diferente de aspect fizic.
Inca de la indreptarea spre Facultatea de Litere, imi propusesem sa-l audiez neaparat pe Lucian Blaga, care era profesor la sectia de filosofie. Am inceput a-i frecventa cursul, ori de cate ori imi permiteau obligatiile de la sectia mea, de istorie. Era programat, daca imi aduc bine aminte, o data pe saptamana, miercuri spre seara. Subiectul anuntat: "Aspecte antropologice". Nu sunt, desigur, nici primul, nici ultimul care spune ca Blaga la catedra nu era un orator atractiv. Citea, cuvant cu cuvant, destul de monoton si cu o voce nu prea penetranta pentru sala. L-am auzit spunand candva, nu mai stiu daca mie sau tatalui meu, ca dupa convingerea sa prelegerea academica, precum si orice expunere orala de nivel, trebuie astfel conceputa incat sa se impuna prin continutul de idei, un continut purificat de catre orator de artificiile verbale destinate sa capteze atentia auditoriului, in detrimentul concentrarii acestuia spre intelesurile esentiale. Ca acest stil, nu tocmai agreabil, era cultivat constient de profesorul Blaga, dovada era faptul ca, uneori, se abatea pe neasteptate de la tipic, dadea la o parte manuscrisul si explica liber, mai pe larg, un pasaj sau altul. Aceste digresiuni formale erau foarte logice si limpezi si nu voi tagadui ca le asteptam si le gustam cu placere.
In ceea ce priveste felul cum decurgeau examenele cu Blaga, marturisesc ca n-am auzit vreodata pe studentii de la filosofie anticipand cu spaima confruntarea cu el. Mi-a ramas parca in minte ca ar fi preferat examenele in scris, la care propunea subiecte interesante, stimulative pentru o (eventuala) gandire originala a candidatului. In mod cert, era o deosebire fata de celalalt mare profesor de la sectia filosofica, D.D. Rosca, foarte exigent in a verifica daca studentul a inteles cu adevarat ce au vrut sa spuna titularii sistemelor din istoria filosofiei. Daca nu, D.D. Rosca ii "executa" - uneori cu iesiri verbale violente - pe nefericitii care avusesera proasta inspiratie sa vina in fata lui increzandu-se in acest mod superficial de a percepe istoria filosofiei.
Indepartat de la Universitate in 1948, mentinut ca bibliotecar si, un timp, cercetator la sectia de filosofie a Institutului de Istorie, am fost - o spun cu smerenie - coleg cu marele poet si ganditor si ne intalneam foarte des. Conversatiile ne erau prudente. Blaga se stia supravegheat si se ferea in fata oricui de a rosti cuvinte ce ar fi putut fi prinse din zbor si incriminate.
O vreme am fost vecini de locuinta, la capatul cartierului Andrei Muresanu din Cluj. Se intampla sa ne intalnim in plimbarile pe care la indrageam, si eu si el, pe drumeagurile catre padurea Becas si fosta manastire Alverna. Clujenii cunosc locurile: nu am aici spatiu pentru detalii de geografie locala... Intr-o astfel de plimbare - era una dintre superbele zile de toamna cum numai prin Ardeal pot fi -, Blaga s-a oprit, a privit in jur, si dupa o clipa a rostit, visator, parca raspunzand - nu mie, ci lui insusi: "Da... Au o frumusete sfasietoare...".
Pe cand lucra la traducerea lui "Faust", i s-a pus, pentru un timp, la dispozitie, la un etaj al Bibliotecii Universitare clujene, o camaruta izolata, ingusta, cu intrare separata. La multi ani dupa aceea, am constatat ca, la sugestia cuiva, pe usita respectiva fusese asezata inscriptia "Barlogul lui Faust". Am protestat pe langa cei in drept, argumentand ca termenul, chiar atunci cand - prin exceptie - era folosit spre a designa un incomod si hirsut spatiu uman, nu era nicidecum locul care sa fi putut constitui un refugiu intelectual creator nici pentru un savant medieval insetat de cunoastere, cum se zice a fi fost Faust, si nici pentru poetul aplecat in adanca meditatie asupra tainelor si frumusetilor versurilor lui Goethe. Am propus, in schimb, "Chilia lui Faust", termen ce sugera, intrunite, ideile de claustrare, de cugetare in singuratate, de dialog inspirat cu transcendenta. N-am fost ascultat, doar ca, oarecand, inscriptia ce ma nemultumise a fost inlaturata, fara succesor.
La incetarea din viata a lui Blaga, nu am reusit sa privesc decat de departe ceremonia de doliu. Am vazut, peste capetele oamenilor, cosciugul pornit pe drumul spre Lancram - "sat al meu, ce porti in nume sunetele lacrimei" -, reamintindu-mi pe moment versurile Veronicai Micle dedicate lui Eminescu: "Varful nalt al piramidei/ Ochiul meu de-abia-l atinge...".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
