Mi-am privit telefonul arhaic. Nu mai primisem niciun apel. Domnişoara nu mai îndrăznise să sune. Voia să-mi respecte durerea. Habar n-avea de nimic. Nimeni n-are habar de nimic. Eşti tot tu cu tine însuţi. Şi e mai bine aşa.
– Alo.
– Da?
Se pare că nici ea nu se uita când primea vreun apel.
– Eu sunt, proful de franceză.
– Vai, sigur. Mă iertaţi că v-am sunat...
– N-are importanţă, nu face nimic. Aveţi timp să ne vedem în seara asta?
– Da, sigur.
Rostise cele două cuvinte rapid, aproape fără pauză. Deci se grăbea să ne întâlnim, i se părea totul convenabil. Ce voia de la mine? Ce-mi păsa? N-aveam niciun plan până la ora 9.
– E-n regulă în centru, în jumătate de oră?
– Hmm, hm.
Ştiu, nicio femeie nu se poate aranja în aşa scurt timp. Şi, să fim serioşi, ştiam amândoi că nu despre returnarea leului era vorba.
– Câinele doi.
– ?
– Câinele doi câştigă. O simt.
Pentru prima dată m-am întrebat dacă Ilinca e cu adevărat insensibilă sau pur şi simplu încearcă să treacă peste şocuri aşa, ignorând problemele. Cred că, de fapt, nici măcar nu a auzit-o pe Liţuş. Se concentra pe ce îi ceream, parţial din amuzament, parţial din devotament. Era ca un spiriduş în lumea ei. Câinele doi, auzi. Avea cotă... Nici nu contează ce cotă avea. Îţi dai seama că am pariat instantaneu. Gura ei era aurită. Simţeam că puteam să-mi petrec tot restul vieţii alături de ea, în momentele alea. Cum stătea aşa, pe gânduri, cu gâtul alungit şi un picior flexat uşor în spate. Oamenii se îndrăgostesc în momente dintre cele mai ciudate. Al meu se lega, cumva firesc, de agenţie.
N-a câştigat câinele ei. Dar nu conta. Conta unda, frecvenţa care se forma între noi. Aşa ceva nu spargi cu câteva eşecuri sportive. Îmi venea să-i cer să urce iar la mine. Dar n-ar fi înţeles, s-ar fi speriat, poate s-ar fi îndepărtat.
– Chiar a murit? păru ea să se trezească din şoc.
Te întrebi dacă are grave probleme psihice. Probabil că da. Foarte posibil. Dar cine eram eu, până la urmă? Aveam nevoie de o hot chick with low self-esteem. Avusesem noroc cu ghiotura să o întâlnesc. Nu puteam avea noroc şi la pariuri. Nu un noroc propriu, desigur. Ce-mi lăsase Curcubete nici măcar nu era noroc, era siguranţa faptului cert.
– A murit. Şi cred că asta e bine. În orice caz, e util.
Nu m-a certat. Nu era momentul să facă pe moralista. Era prea speriată. Atunci un alt moment comic a avut loc. Sigur, mă pierd în detalii nesemnificative. Dar ca să înţelegi mai bine ce înseamnă agenţia pentru noi toţi, trebuie să pricepi tocmai detaliile care sunt sarea şi piperul. Omuleţul Michelin, numitul Fănică a intrat în agenţie, însoţit de vechiul său partener de discuţii, şi de un al treilea, de data asta cunoscut doar din vedere. N-a durat mult şi şoul a început. Fănică a aţipit din nou în câteva secunde, pe scaun, moment prielnic pentru (ne)cunoscut să emită păreri neavizate. Probabil de obicei îi era frică de remarcile sarcastice ale lui Fănică. A privit-o pe Ilinca, surprins, dar nu bădăran, apoi şi-a văzut de adevăratele lui probleme, cu ochii la ecranele cu scoruri.
– Zenit Sankt Petersburg – F.C. Rostov. Un derby între vecini, nu cred că bate Zenit.
Cârcotaşul din mine a vrut să-i atragă atenţia pe loc că derby între vecini e un pleonasm supărător. Derby înseamnă la origine (şi în prezent, între conaisseuri) tocmai meciul-cheie dintre două echipe rivale, din acelaşi oraş. Dar sursa de amuzament era în altă parte. Moşneagul prieten cu Fănică nu s-a abţinut.
– Aşa e, da. Vecini de nu se poate. Te pui cu Saşa? Păi ăsta a fost olimpic la geografie. A făcut turul României cu intelighenţia ţării pe vremuri. E as! Dacă el zice că Marea Azov e la Golfuʼ Botnic, păi aşa e!
– Sigur că e. Păi bunicii din partea mamei s-au născut la Sankt Petersburg. Am şi vrut să mergem acolo. Treci prin Polonia, o iei spre Belarus, apoi... apoi o întorci spre Vladivostok...
– Aşa-i, mă, Saşa, mă. Ia zi, prin Australia nu trebuie să ajungi, să poţi intra în oraş? Că nici ăia n-au ieşire la mare.
Eu râdeam în gura mare, dar Ilinca se străduia să se abţină. Adevărul e că Saşa nu se supăra. Era genul de prost simpatic, prietenos. Mai că ne provoca să intrăm în discuţie, să emitem păreri geografice sau fotbalistice. Dar ar fi fost o lipsă de respect. Nu trebuia să le întrerupem spectacolul. După toate aparenţele, era o zi plină în agenţie, nu era indicat să punem şi noi paie pe foc. Ilinca înţelegea totul organic, simţea ce şi cum trebuie făcut, la fel cum proaspeţii enoriaşi se prind când trebuie să-şi facă cruce, cu ce mână, în ce unghi şi cu ce râvnă.
Poate te gândeşti că nimic din ce făceam nu avea sens. Aveam o slujbă pe care n-o doream, care nu-mi oferea satisfacţii de nicio culoare. Îmi petreceam tot timpul liber (de altfel, generos) în agenţie, iar pe Ilinca, deşi mă îndrăgostisem, o băgam în seamă doar când îmi aduceam aminte. Trăiam sacadat. Dar nu întotdeauna s-au petrecut aşa lucrurile. Ţin minte că, imediat după terminarea facultăţii, nu mult după ce ne-am întâlnit ultima oară, aveam planuri mari. Urma să devin profesor la unul dintre cele mai bune licee, şi să înfrunt salariul mizer cu ambiţia şi entuziasmul specific vârstei. Eram un soi de Ilinca, un naiv frumos. Copiii, nu mult mai tineri ca mine, aveau să mă îndrăgească, să se ataşeze de mine. Să fim camarazi şi prieteni, înainte de toate. Dar dezamăgirile vin repede, şi odată ce se instalează, nu le mai scoţi din suflet nici cu ranga. Copiii nu m-au îndrăgit nu pentru că n-aş fi fost disponibil, deschis, şi nici pentru că ei n-ar fi fost. Lumea se schimbase mult. În facultate eram învăţaţi că tinerele vlăstare aspiră spre o lume mai bună, spre o carieră, spre un set de idealuri. Că erau caractere în formare, iar noi trebuia să le dăm ultima tuşă, să le definitivăm structura umană. Generaţiile s-au accelerat, s-au succedat cu o viteză nebănuită. Liceenii ăia nu erau cu 10 ani mai tineri ca mine, dar îi resimţeam din alt mileniu, de pe altă planetă. N-aveam niciun subiect de conversaţie comun, nicio apropiere, nicio afinitate. Era mai simplu să prinzi două scoruri corecte pe acelaşi bilet decât să-i înţelegi.
De fapt, nu era problemă că nu-i înţelegeam. Creierele lor erau mecanisme simple, cu cheiţă. Roteai şi se punea în mişcare avântul consumerist. Crescuseră cu chips-uri şi calculatoare, cu plăci video care nu trebuiau reparate cu palma şi cu o infinită răbdare, cu ecrane mai late decât pereţii garsonierei mele. Cu un gugăl care le oferea totul pe tavă. Cât timp conexiunea la net funcţiona, de ce trebuia să ţii minte ceva? Cât timp telefonul tău mobil îşi păstra agenda cu contacte, de ce aveai nevoie de memoria cifrelor? Sigur, noi eram mai abili, mai adaptaţi, mai hârşiţi. Puteam trăi cu mai nimic şi ştiam să reparăm una-alta prin casă. Ei aveau totul la un click distanţă. Societatea s-a perfecţionat. Noi băteam mingea pe terenuri de bitum foarte dur, unde, dacă aveai nenorocul să cazi, îţi zdreleai genunchii până la os. Asta ne-a făcut mai rapizi, mai puternici, mai precauţi. Puteam juca aproape desculţi, fie iarnă, fie vară. Ei aveau terenuri sintetice, unde puteai să şi dormi, să şi mănânci. Singurele ocazii în care-şi zdreleau genunchii erau în urma poziţiilor sexuale neortodoxe pe care le găseau prin reviste şi găseau de cuviinţă să le testeze fără minimă imaginaţie proprie sau aplecare spre concret. Nu erau mai buni sau mai răi, erau doar diferiţi. Un dialog al surzilor din care a trebuit să mă împac cu ideea că n-aveam cu cine, ori ei n-aveau cu cine. Aceeaşi relaţie rece o aveam şi cu restul profesorilor. Cei mai bătrâni erau crescuţi în cu totul altă eră, spălaţi pe creier sau aplatizaţi de rutină. Cei mai tineri, în proporţie covârşitoare reprezentante ale sexului frumos, mă ignorau, din raţiuni estetice, ori financiare. Nu le condamn, constat.
Lumea se schimbase, devenise nu mai dură, ci mai rece. Selecţia naturală, care se aplică la toate celelalte specii, la om devine un nonsens. Ne place să o numim competiţie. Una mai degrabă cu tine însuţi decât cu ceilalţi. Oamenii deveneau singuri şi reci. Nu mai puternici, ci mai apropiaţi de mecanism. Puternic eram eu, sau îmi plăcea să cred asta. Dar n-aveam dreptate, decât din perspectivă fizică. Aveam o constituţie robustă, mă ajută să trec peste neplăceri şi necazuri. Psihicul se ridică din pumni mereu, dar o încasează cam des. E o prostie chestia aia din box, cu bunul încasator. Ce măgărie mai e şi asta? Intri în ring ca să o încasezi? Intri ca să dai. Şi dai mai mult decât iei.
Ilinca era încă în prima fază a profesoratului, în prima fază a vieţii. Avea şi ea sistemul propriu de pariere. Miza pe oameni, investea încredere în fiinţa umană resimţită în celălalt. Dar cum să ai încredere într-un trup fragil, într-un suflet chiar mai subţire, mai rarefiat, mai labil? E totuna cu a paria pe câini. Nicio diferenţă de natură, nicio deosebire de esenţă. Fie că-ţi plăcea să crezi că cineva-acolo-sus ne urmăreşte, ne ghidează, ne protejează, ori măcar aruncă ocazional câte un ochi asupră-ne, fie că totul e hazard şi întâmplător, viaţa rămânea o cursă. Ştiai de unde pleci şi unde ajungi, dar nu cunoşteai pista, materialul din care era făcută. Poate chiar mai important, materialul din care era făcut publicul.
Îţi place să crezi că totul depinde de tine. Că puterea vine exclusiv din interior. Că te ridici şi alergi. Pui un picior în faţa celuilalt şi totul merge de la sine. Arunci braţele în faţă, te apleci şi laşi gravitaţia să te ajute. Sari şi înfrunţi văzduhul, ochii ţi se măresc, nasul ţi se alungeşte. Bărbia te doare şi capul pare din alt film. El n-are muşchi, nu participă la efort, e doar purtat. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. De cele mai multe ori, e mai important publicul decât pista. Mai important vuietul arenei decât forţa muşchilor tăi. În ultimă instanţă, ei pot lipsi cu desăvârşire. Şi nici nu e vorba de susţinere. E vorba de nevoia de a fi aplaudat, conştientizat. De a-ţi fi recunoscute meritele. Ca-n bancul ăla, cu cei doi naufragiaţi, tipul anost şi fotomodelul. Degeaba trăiesc ca-n paradis pe o insulă pustie, într-o reeditare a Edenului. Dacă nu există un al treilea care să aplaude succesul şi norocul incredibil al naufragiatului, nimic nu are sens. Dacă infernul e celălalt, tot infern e şi lipsa publicului. În primul caz, ai şocul, revelaţia alterităţii. Faptul că, în multitudinea de obiecte ce te înconjoară, e posibil să mai existe măcar un alt subiect. În al doilea caz, e şocul lipsei numărului suficient de subiecţi, sau atitudinea lor pasivă. Te ignoră, deci nu există. În cazul ăsta nefericit, al doilea subiect (fotomodelul) devine inutil. E un simplu obiect însufleţit, şi tot la fel eşti şi tu pentru el.
Te-am băgat în ceaţă, dar lucrurile pe care am vrut să le subliniez sunt mult mai simple: sufeream că nimeni nu ştia de foile lui nea Curcubete. Ştiam că nimeni n-avea voie să ştie de ele, că totul s-ar fi sfărâmat, ca un miraj sau un curcubeu odată ce încerci să-l atingi. Dar asta nu mă împiedica să sufăr. Eram nefericit. La ce bun să fac o avere, dacă duceam totul cu mine în pământ? Nu, sigur că nu banii. Ei trebuiau cheltuiţi în mod accelerat şi desfrânat, fără pic de raţiune şi reţinere. Aşa se cuvine cu tot ce nu-ţi aparţine. Aşa s-au devalizat bănci, fonduri de investiţii şi statul însuşi. Dar trebuia nu doar să fac avere, nu ăsta era succesul la care visam. Aplauzele, faima. Da, asta urmăream. Şi, de data asta, nu faima generală. Doar aia din partea celor dragi. Voiam să fiu admirat de Ilinca. Să-i dau un motiv să mă placă, să mă iubească. De fapt, ea nici nu căuta vreunul, ci era nevoie doar de confirmarea proprie. Strict pentru mintea mea.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
