Un roman care nu poate lăsa indiferent niciun cititor. El vorbeşte despre utopia unui regizor de a pune în scenă Antigona lui Jean Anouilh la Beirut în 1982, în timpul războiului din Liban, care se regăseşte în inima infernului. Personajul central, un student întârziat francez stângist, căsătorit şi având o fetiţă, se împrieteneşte cu regizorul grec-evreu cu această idee utopică, care moare. Hotărât să-i îndeplinească ultima dorinţă, pleacă la Beirut şi începe repetiţiile cu actori amatori din ambele tabere: arta transcende realitatea războiului şi a urii, iar aceştia uită pentru câteva ore de faptul că sunt duşmani şi luptă unii împotriva celorlalţi cu înverşunare în restul zilelor. În masacrul de la Beirut mor cei mai mulţi…
O carte de o forţă rară, în care poveştile personale şi istoria recentă se întrepătrund: tragedia Antigonei, văzută din perspectiva celor care se luptă în Beirut, este pretextul şi contextul unei meditaţii impresionante asupra fragilităţii valorilor morale în faţa ororilor şi absurdului lumii.
Reporter, apoi redactor şef adjunct la Libération, redactor la Canard enchaîné, Sorj Chalandon este multiplu premiat ca jurnalist şi romancier. Este autorul a cinci romane, dintre care trei premiate (pentru Une promesse a primit Prix Médicis în 2006, pentru Retour à Killybegs Grand Prix du roman de l’Académie française în 2011, iar pentru romanul de faţă – Goncourt des lycéens 2013).
Tripoli, în nordul Libanului
Joi, 27 octombrie 1983
Am căzut. M-am ridicat. Am intrat în garaj, împiedicându-mă de bucăţile de moloz. Flăcări, fum, praf… Am scuipat ipsosul care îmi ardea gâtlejul. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile cu palmele. M-am izbit de o bucată de zid, am alunecat pe nişte cabluri. Jumătate din tavan a fost smulsă de explozie. Schijele de beton lovesc peste tot, în jur, cu zgomotul unei salve de aplauze. Dincolo de o caroserie arsă, o gaură, o prăpastie a războiului, asfalt înflorit până-n inima nisipului. Parcă m-am făcut ţăndări, ca atunci când te poticneşti pe neaşteptate, moale ca o păpuşă de cârpă, cu pântecele ca sfâşiat. Tremuram. N-am tremurat în viaţa mea în asemenea hal. Piciorul drept parc-ar fi dat s-o ia la fugă, să scape de mine, ca o lăcustă speriată, pierdută în iarba de vară. L-am lipit cu forţa, cu amândouă mâinile, de pământ. Fiindcă sângera piciorul ăsta apucat de streche, al meu. Nu apucasem să simt ceva. Îmi închipuiam că rana şi rănitul sunt una. Că, în clipa impactului, durerea îşi trimite urlând mesajul. Însă mie, sângele mi-a dat vestea proastă. Nu şocul, nu durerea, doar sucul ăsta al meu vâscos. Pantalonii mi se sfâşiaseră şi fumegau. Piciorul zvâcnea ca o amarnică durere de dinţi. Sudoarea îmi lipise cămaşa de piele. Geanta de voiaj mi-o luasem din maşina lui Marwan, nu şi haina, actele, banii, mă rog, tot ce îmi mai rămăsese. Nu mi-am imaginat nicicând că un tanc poate deschide focul împotriva unui taxi.
- Ieşi de-acolo, Georges!
Rulam de-a lungul falezei. Soarele începea să se ridice de dincolo de dealuri. Şi, fix după curbă, un tanc sirian de culoarea nisipului, la pândă, imens. De-a latul drumului. Druzul a tras o înjurătură şi a frânat brusc. Dormeam, aşa că am sărit ca ars. Şoferul a intrat în panică şi a dat înapoi, pe taluzul de deasupra mării. Carapacea din faţa noastră s-a trezit cu un soi de şuierat, un soi de boare, iar ţeava tunului a început să se învârtă.
- Ascunde-te, băga-mi-aş!
Am întins mâna spre bancheta din spate şi mi-am luat geanta, după care am început să îmi caut pe pipăite haina şi paşaportul, fără a scăpa moartea din ochi. Până la urmă am renunţat. Râtul de oţel era de acum chiar spre noi. Mintea îmi dădea pe afară de atâta hărmălaie:
- Doar n-o să tragă! Şi n-o să tragă-ntr-un taxi!
Pe turelă erau pictate un romb roşu şi un cerc galben. Figuri geometrice binecunoscute în peisajul vieţii de elev. Şi trei cifre arabe trasate în alb cu vreun şablon. Marwan a traversat şoseaua aplecat, căutând să se adăpostească printre ruinele unui garaj. Pereţii erau ciuruiţi şi negri de funingine. Am deschis, la rândul meu, portiera şi am luat-o la goană, cu gura căscată, către ruina ca o rană deschisă.
- Când cad obuze să ţii gura căscată, îmi spusese prietenul de la volan, întâia oară când trecusem prin aşa ceva. Dacă nu, presiunea o să îţi spargă timpanele.
În momentul în care am ajuns între ruine, l-am văzut ţâşnind înapoi.
- Am uitat cheile la bord!
Cheile? Frază absurdă! Doar ţeava tunului ne urmărea. Aşadar: eu am intrat, el a ieşit. Şi ţeava a ezitat între spaima lui şi groaza mea.
Lovitura a plecat chiar în clipa în care am ajuns după perete.
Am căzut ca secerat, pe burtă, cu fruntea zdrobindu-se de sol, cu ceafa ţintuită parcă de o palmă de foc. Jumătate afară, jumătate înăuntru, cu picioarele pe maldărul de moloz, cu mâinile pe cimentul din fosta încăpere. Cu trupul înmărmurit. O lumină prăfoasă despica betonul. M-am ridicat. Fum greu, praf gri. Mă sufocam. Gâtul îmi era plin de nisip, buza spartă, părul parc-ar fi fumegat. Nu mai vedeam nimic. Fire de argint îmi tăiau în bucăţi pleoapele. Obuzul lovise, nu vorbise. Nu încă. Apoi fulgerarea exploziei, recipientul de oţel făcut ţăndări. Miros de praf de puşcă, de unsoare fierbinte, de metal ars. M-am aruncat în groapă în chiar clipa în care s-a auzit bubuitura. Şi tot stomacul mi-a venit în gât. Am vomat. Un val de fiere şi de bucăţi din mine însumi. Am urlat de groază. Cu pumnii strânşi, cu urechile însângerate, acoperit de pământul murdar şi de umbra unsuroasă.
Blindatul s-a mişcat, urcând către garaj. Nu îl vedeam, însă îi auzeam motorul puternic. Ţeava tunului încă ezita. Dreapta… stânga… mecanism scârţâind. Tubul proiectilului fusese scuipat în afară. Ecoul sunetului de metal găunos izbindu-se de asfalt. Linişte.
- E un T55 sovietic, tătăiţu’ tancurilor.
Tresar. Voce răguşită, engleză prost vorbită. E a unui bărbat în vârstă, întins pe spate, în groapă, alături de mine, în semiîntuneric. Nu-l observasem.
- Lasă capul jos, c-o ia de la-nceput.
Kefia, barbă albă, ţigara între degete. Fuma. Cu tot tancul, pericolul, sfârşitul lumii, fuma cu gura întredeschisă, lăsând fumul liniştitor să i se plimbe printre buze.
- Stai bine?
Face un gest către burta mea. Căzusem peste arma lui, cu patul apăsându-mi pulpa, încărcătorul înfigându-i-se în coastele mele. Mă aruncasem peste o puşcă de asalt ca să scap de un obuz. Şi nici c-am mai mişcat. A clătinat din cap zâmbind. Afară, blindatul s-a pus iarăşi în mişcare. Urlet de motor prost condus.
- A dat înapoi, mi-a şoptit bătrânul.
Umbra tancului a făcut loc luminii zorilor şi ierburilor arse. Încă mai dădea înapoi. Am aşteptat glasurile pescăruşilor râzători pentru a putea respira din nou în voie. Şi m-am ridicat. Într-un cot, cu gura întredeschisă. Am încercat să îl descopăr pe Marwan printre zgomote, apoi prin tăcere. Nădăjduind ca prietenul să mi se întoarcă agitând cheile maşinii deasupra capului şi chicotind. Îngânând că trebuie să fi fost nebun când s-a înapoiat la taximetru. Şi mai ales când s-a luat după mine în toată povestea asta cretină. Pe urmă avea să mă ia frăţeşte în braţe şi să binecuvânteze cerul că ne-a scăpat. Aşa am tot sperat. Pe afară, nişte bărbaţi trăgeau cu armele în toate părţile. Ţipete, ordine, vacarm de război. O rafală lungă de mitralieră. M-am rostogolit într-o parte. Piciorul îmi sângera în jeturi. Palestinianul mi-a scos cureaua fără menajamente şi mi-a făcut din ea un garou strâns pe coapsă. Stăteam întins pe spate. Durerea izbea în mine cu barosul. Mi-a pus apoi o pătură sub cap, ridicându-mă până spre marginea gropii.
Şi atunci l-am zărit pe Marwan, cu picioarele ieşind în stradă. Căzuse pe spate. Explozia îi smulsese hainele şi acum tăcea însângerat şi gol.
Motorul tancului încă se mai auzea tuşind, undeva, tot mai departe. Jelania vântului revenise. Şi respiraţia mării. Bătrânul palestinian s-a întors pe o parte, cu cotul sprijinit de pământ şi cu obrazul prins în palmă. Privindu-mă cercetător. Am scuturat din cap. Nu, nu aveam să plâng. Fiindcă nu mai aveam lacrimi. Mi-a zis că ar mai trebui să îmi păstrez, totuşi, câteva, pentru viaţa asta. Că al meu era dreptul de a plânge şi de frică, şi de furie, şi de tristeţe.
M-am aşezat cu greu în capul oaselor. I-am împins arma cu vârful piciorului, iar el s-a apropiat. El şi cu mine, în aceeaşi groapă. Pe clapa unui buzunar purta insigna emailată a celor din Fatah. M-a prins uşor de bărbie şi mi-a întors faţa către lumina zilei. Nu m-am opus. Pe urmă s-a aplecat. Sub mustaţa cu vârfuri mâncate, buzele îi erau întredeschise. Am crezut că vrea să mă sărute. M-a privit atent, căutând să îşi aducă aminte, parcă, un lucru anume despre mine. Dintr-o dată, a devenit foarte serios.
- Te-ai întâlnit cu moartea, dar nu ai ucis, a murmurat bătrânul.
Am avut senzaţia că se linişteşte. Şi-a mai aprins o ţigară şi s-a ridicat în picioare. Apoi a amuţit, uitându-se la lumina slabă a dimineţii.
Nu am îndrăznit să îi spun că se înşela.
Fragment din romanul Al patrulea zid de Sorj Chalandon. Traducere din franceză de Doru Mareş. În pregătire la editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei.
Scriitorul francez Sorj Chalandon este invitat de Institutul Francez la Bookfest 2014 (28 mai - 1 iunie). Al patrulea zid este volum câştigător Prix Goncourt - Le Goncourt des lycéens - Choix roumain 2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
